Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism – Noaptea romaneasca

0
829

Anul acesta la TIFF, spoturile de promovare au fost subiectul unei neobișnuit de intense dezbateri. Pentru prima dată, ele nu doar exploatau potențialul cinema-ului românesc minimalist, traducându-le în limba pe care, publicitar vorbind, toată lumea o vorbește, ci, în 2013, spoturile lui Cristi Puiu au fost ele însele cinema minimalist. Spre deosebire de filmulețele de promovare din anii precedenți, acestora le-a lipsit tradiționala poantă finală, în ceea ce trebuie să fi fost gândit ca gestul suprem de frondă: „ăsta e cinema-ul nostru, n-avem de ce să ne ascundem, oricum o știe toată lumea; o să vedeți cefe de oameni care conduc de colo până colo și gesturi mici sau non-gesturi (actrița Luminița Gheorghiu stând pe un pat, singură sau însoțită), care nu pot fi interpretate nicicum de vânătorii profesioniști de mesaje. Ele doar sunt, și dacă asta nu vă e pe plac, ei bine, cu atât mai rău! Nouă nici că ne pasă.”

Cam asta ne zice și Corneliu Porumboiu, al cărui cel mai recent film poate fi descris ca o versiune extinsă a oricăruia din spoturile în cauză, în aceea că singura poantă a filmului e filmul în sine, un exercițiu riguros făcut fără nicio urmă de dorință de a-i acorda spectatorului o cât de mică satisfacție. Vorbind despre filmul românesc nou, regizorului vasluian îi iese un film atât de minimalist, încât aproape că nu e deloc.

E un exercițiu care reclamă extrem de multă atenție din partea publicului. Regizorul jucat de Bogdan Dumitrache pare permanent preocupat de sine și de propria sa imagine. Într-unul dintre cele 17 cadre ale filmului, Paul îi explică Alinei (Diana Avrămuț), un pic iritat că aceasta nu pricepe și singură, că scena nud e foarte importantă, deoarece hainele pe care urmează să le îmbrace după ce iese din duș (și aude o conversație pe care n-ar trebui s-o audă) sunt de fapt un scut simbolic pe care ea îl folosește pentru a se proteja de ceilalți. Nu e o metaforă din cale afară de inspirată, dar din aceeași categorie face parte și un alt cadru, care de data aceasta îi aparține lui Porumboiu, nu lui Paul, cel în care, în mijlocul unui expozeu pe cât de savant, pe atât de lipsit de miză, Paul începe să fumeze, iar fumul îl învăluie mai întâi pe el, apoi îi cuprinde pe amândoi într-o pâclă cât se poate de compactă. În prima parte a filmului, Paul o domină pe Alina, iar aceasta se lasă dominată, cu Paul în stânga cadrului, Alina în dreapta. După fiecare din cele două partide de sex ale filmului, cei doi iau masa la restaurant. În timpul celei de-a doua mese, în mijlocul cadrului se invită Laurențiu, un alt tânăr regizor român, interpretat de Alexandru Papadopol, care îi face o curte exclusiv profesională Alinei. În sfârșit, după ce Alina îl refuză pe Paul și îi aduce la cunoștință că relația lor își trăiește ultimele clipe, și locul fiecăruia în cadru se inversează.

Se prea poate ca Porumboiu să se ia singur peste picior, la fel ca atunci când Alinei, care stă întinsă pe pat, îi sună telefonul, iar ea mai întâi se îmbracă (adică își pune scutul), abia apoi răspunde la telefon. Paul iese din duș și o aude vorbind la telefon, exact ca personajul Alinei din filmul său. Ce face el apoi? Se îmbracă, firește.

Minimalismul extrem al filmului e subminat de paralele de genul ăsta, care sunt oricum, numai ca în viață nu. Problema e că exact asta este ambiția comună a reprezentanților noului val românesc, cu predilecția lor pentru cadre lungi, cu preocuparea lor ca totul, inclusiv sau mai ales din punct de vedere tehnic, să fie ca în viață, cu timpii ei morți și cu perspectiva fatalmente unică pe care o avem față de ea. Asta nu înseamnă că Porumboiu trișează, alegerile lui sunt la vedere și se pot lesne observa, el doar ne testează vigilența.

Autoironiile (care pot fi la adresa lui, dar și a confraților săi) pot fi și destul de evidente: Paul o întreabă pe Alina, care repetă o scenă, cât îi ia ei de obicei să facă un duș. Păi dacă îi ia zece minute, el zece minute vrea s-o filmeze, nu mai puțin. Pe baricada adversă este doctorul chemat să interpreteze o laparoscopie, care nu îi ridică acestuia niciun semn de întrebare. Daca ar fi fost ceva în neregulă, doctorul care a făcut intervenția ar fi filmat frontal și exclusiv zona afectată: „când vrei să filmezi ceva, filmezi în centru, nu la periferie”, argumentează acesta.

Când se lasă seara peste București sau Metabolisme, dintr-un anumit punct de vedere, un film perfect, doar cadrul în care e receptat el nu e cel care trebuie. Proiectat în sala de cinema și nu în cea de curs, e de așteptat să nu se înghesuie prea mulți să-și ia notițe.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here