Cap si Pajura – Apropiat de filmul psihologic experimental

0
703

Pe afişul filmului Cap şi Pajură apare şi numele lui Florin Salam, acesta având o apariţie scurtă, dar cu efect puternic (numele titlului face trimitere la hitul cu acelaşi nume). Aşadar, te aştepţi ca publicul să fie dezbinat, deoarece atitudinea faţă de manele şi de ascultătorii lor polarizează societatea românească. Totuşi, filmul îi va uni pe spectatori deoarace ambele tabere se vor declara surprinse de rezultatul final. Cei ce aşteptau entuziasmaţi un film cu manele şi manelişti vor descoperi nu o petrecere cu mulţi invitaţi, ci o agonie solitară, iar cei ce strâmbau din nas la vederea afişului vor vedea un film insolit, care va fi mai mult pe placul spectatorilor ce abia aşteaptă o nouă ediţie a unui festival din zona filmului psihologic experimental, adică mai de nişă.

La baza filmului a stat o ştire despre un fan al manelelor care a vrut ca DJ-ul să pună aceeaşi manea (Cap şi Pajură) de prea multe ori. Exasperat, unul dintre cei prezenţi în club s-a gândit să-l descurajeze lovindu-l cu o sticlă în cap. Lovitura a fost urmată de refuzul victimei de a primi îngrijirile medicale necesare. Ignorând efectele unei astfel de lovituri, tânărul s-a dus liniştit acasă. După trei zile de stări ce reflectau degradarea foarte rapidă a sănătăţii ca urmare a loviturii, acesta a fost găsit mort în apartamentul său.

Odată ajunsă în presă, tragedia a fost receptată printr-un amestec de comic, exotic, spectaculos, derizoriu şi dispreţ faţă de anumite categorii sociale. Mulţi au spus probabil că tânărul “şi-a meritat-o după ce i-a obligat pe cei din jur să asculte manele.” Decupând această ştire din stridenţa de mahala în care a fost îmbrăcată şi debarasând-o de tonul moralist îndreptat spre cei ce se bucură de moartea unui om ce are gusturi şi valori diferite de ale lor, regizorul Nicolae Constantin Tănase alege unghiul de abordare la care te vei aştepta cel mai puţin după ce vei vedea primele cadre apropiate de mult-criticata estetică a Noului Val.

Se poate spune despre Cap şi Pajură că face parte deja din categoria filmelor autohtone ce aduc un suflu proaspăt în raport cu stilistica Noului Val, chiar dacă mai găseşti în el acele detalii ce amintesc de filmele româneşti premiate la marile festivaluri, dar condamnate în ţara lor deoarece expun dezinhibat realitatea gri şi claustrantă a mahalalei contemporane. De fapt, filmul pleacă tocmai de la realismul pestriţ prin care este de obicei expusă imaginea periferiei şi de la impresia de familiaritate pe care o are spectatorul ce a trăit sau trăieşte în cartierele de la marginea Bucureştiului, doar că întreaga situaţie de viaţă prezentată este deviată într-o zonă total diferită, mult mai sofisticată la nivel psihologic decât promitea iniţial.

Modul în care a fost construită naraţiunea şi prezentată lumea prin ochii personajului central pe nume Laurenţiu, dar şi trăirile acestuia îi vor face pe mulţi să compare filmul cu scurt-metrajele prezentate într-un festival dedicat experimentului cinematografic. Şi nu este deloc o asociere greşită. Scenariul a fost gândit iniţial ca unul de scurt-metraj, dar interesul regizorului Nicolae Constantin Tănase faţă de transformările fiziologice şi psihologice apărute după lovitura puternică primită de Laurenţiu au prelungit durata la aproape 90 de minute.

Asemenea unui scurt-metraj plin de cadre menite să redea bizarul cu tentă halucinant-febrilă în care alunecă realitatea privită de cel a cărui stare se degradează într-un ritm alert, filmul este unul intens. Acţiunile personajului care îşi pierde luciditatea vor testa rezistenţa spectatorului prin scene fără acţiune (în sensul acceptat de majoritate).

Degradarea se întinde pe mai multe planuri. Vei vedea la început o degradare la nivelul relaţiilor interumane – personajul central trăieşte experienţa însingurării provocate de absenţa fratelui său plecat în Germania, pe care îl tot aşteaptă să vină şi de care vrea să ascundă aventura sexuală avută chiar cu iubita acestuia. Apoi descoperi degradarea exprimată la nivel psihologic individual, prin starea de agitaţie specifică unui om debusolat, ce are nişte reacţii vulcanice, imposibil de controlat. Ajuns în acest stadiu, personajul aminteşte mai degrabă de cel devenit prizonierul propriilor angoase. În final, se trece de la reacţiile tipice disperării şi apatiei (ce ar putea fi confundată cu mahmureala de la finalul unei petreceri) la expresia organică a degradării, în care manifestările se reduc la efectele clinice alarmante.

Cap şi Pajură este un film care se sprijină de fapt pe un tur de forţă actoricesc. Intrat în pielea personajului său, Alex Călin dovedeşte că înţelege perfect cum să redea autentic un personaj paralizat în infernul în care s-au transformat corpul şi mintea. Interpretarea actorului susţine frapant reprezentarea bizară a unei realităţi distorsionate de starea fizică, de confuzie şi de alunecarea într-un haos fizic şi psihologic. Bizarul este alimentat de reprezentarea obiectelor, care lasă de înţeles că toată realitatea a fost de fapt redusă la spaţiul din care personajul intrat în agonia neputinţei nu mai poate evada. Te va impresiona, aşadar, abilitatea actorului de a reda veridic şi empatic stările unui personaj ce îţi va trezi reacţii contradictorii. Îl vei respinge din cauza brutalităţii, ostentaţiei şi vulgarităţii, apoi vei simţi compasiune după ce vei descoperi fragilitatea din spatele bravurii.

Deşi este un film ce stârneşte opinii ferme înainte de intrarea în sala de cinema, Cap şi Pajură va fi unul mult mai greu de caracterizat la ieşire. Pare minimalist, dar poate oferi interpretări vaste. Este inspirat din cultura de masă, dar va fi apreciat mai mult de spectatorii din zona de nişă. Te face să anticipezi un realism tern, însă te vei trezi în faţa unui suprarealism reflectat de schimbările personajului ce a suferit o lovitură la nivelul craniului.

Filmul va stârni interesul mai mult datorită oscilaţiei între familiar şi bizar. Este genul de oscilaţie pe care o regăseşti în filmele în care se trece de la hiperrealismul apăsător la desfăşurarea halucinantă obţinută prin modul în care sunt filmate anumite detalii cu potenţial simbolic anxiogen. Detaliile cu tentă metaforică din Cap şi Pajură sunt ţestoasele din acvariul personajului central, reprezentate din unghiuri ce le fac să pară desprinse dintr-o pictură suprarealist-paranoidă, ce dezvăluie lumea văzută de un personaj aflat în pragul unei apocalipse personale.

Datorită modului în care a fost captată starea personajului, Cap şi Pajură deschide o breşă insolită în realismul gri, familiar publicului. Devierea de la aşteptările formulate în raport cu filmul realist începe cu anularea unui fir narativ dramatic prin care este redată adesea criza personajului principal – o criză în care te-ai obişnuit să vezi cum este oglindită sordid şi claustrant societatea noastră. Anularea unei naraţiuni coerente din perspectiva temporală este asumată şi controlată pentru a menţine scenariului în zona transformărilor interioare. Aceste detalii sunt explorate prin exacerbarea unor detalii ce ar fi părut redundante, devenite însă vitale pentru filmele ce descriu organic alunecarea în haosul neputinţei (fizice şi psihologice).

Captând lent o agonie în care vitalul se reduce la reacţiile fiziologice, devenite uneori un supliciu pentru cei ce vor un film de acţiune, regizorul îşi trimite spectatorul într-o zonă ce trece dincolo de fiziologic, de reacţiile simple, chiar dacă vezi în prim-plan un personaj rudimentar, incapabil de formularea unor concluzii profunde. Chinurile fizice ale unui personaj debarasat parcă de beneficiile gândirii solicită de fapt abilitatea spectatorului de a găsi o parabolă într-un film aparent simplist. Sunt multe gesturi ce transformă personajul într-un simbol al înstrăinării, al unei însingurări vecine cu depresia şi anxietatea, despre care se tot vorbeşte în societatea noastră mai mult în şoaptă, dar se acoperă zgomotos cu muzică de petrecere.

Cei pasionaţi de psihologie vor descoperi cât de bine au surprins regizorul şi actorul Alex Călin o problemă des întâlnită în societatea balcanic-patriarhală. Problema este legată de tabuul ce descurajează exprimarea sănătoasă a trăirilor masculine în momente de criză. Pentru mulţi, personajul central pare o brută lipsită de neuroni, care nu este în stare decât să asculte versuri despre care se spune că le-au fost dedicate interlopilor sau să îşi urmeaze instinctele sexuale în toaleta clubului, neţinând cont de faptul că parterenera aleasă este chiar iubita fratelui său. Pe măsură ce atmosfera de euforie din clubul de manele este înlocuită de liniştea depresivă din apartamentul unde se atinge apogeul dramei, vei descoperi nu o brută ce imită comportamentul durilor ce deţin controlul, ci un prizonier dezorientat, lăsat de izbelişte în haosul unor stări bulversante, despre care nu ştie cum să vorbească, afundându-se în ruşine, în singuratate, în vinovăţia faţă de fratele trădat, în furia faţă de femeia ce l-a atras, nimeni alta decât iubita fratelui său.

Urmărind Cap şi Pajură te vei întreba dacă nu cumva maneaua atât de controversată iese din zona subculturii pentru a exprima ceea ce este valabil pentru toate categoriile sociale din ţările pline de contraste: acel refugiu în frenezia ritmului care mimează bucuria inexistentă, acoperă tristeţea si temerile interzise unui bărbat (considerat) viril şi maschează caricatural eşecul dintr-o societate unde majoritatea oamenilor simt că nu sunt luaţi în serios dacă nu etalează puterea, relaţiile cu oameni influenţi şi potenţa financiară.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here