Casatorie de placere – Un Maroc al povestilor greu de uitat

0
1605

Vrei să călătoreşti în Maroc, unde să vezi cu ochii tăi frumuseţile unui oraş istoric precum Fes (locul în care se petrece şi acţiunea romanului Căsătorie de plăcere)? Atunci ar trebui să citeşti profund această carte. Vei găsi în paginile ei o împletitură complicată de poveşti şi existenţe ce depind unele de altele, şi o Şeherezadă în varianta masculină. Această Şeherezadă, ascunsă în pielea unui vânzător de istorii năucitoare, venit de nicăieri şi cu privirea îndreptată spre oriunde, va aminti de povestea altui mare negustor, care vindea alt soi de istorii în Fes, dar sub formă de condimente. Negustorul de arome culinare, pe nume Amir, s-a îndrăgostit de o femeie cu piele de abanos din Senegal, ţinutul ce-i alimenta prăvălia de mirodenii cu delicatese greu de găsit în ţara natală. Nu numai plăcerea şi afacerea lui Amir sporeau odată cu drumurile în Senegal, ci şi gelozia soţiei legitime, condimentată abundent cu bârfe rasiste despre cei având o altă culoare a pielii.

De fapt, povestea din roman depăşeşte graniţele unei existenţe individuale, fiind chintesenţa naturii umane, acest labirint al încercărilor şi al patimilor, unde se întâlnesc fascinaţia pentru alteritate, dar şi ura, dorinţa care apropie, dar şi dispreţul pentru ceea ce nu poate fi înţeles, dominat. Este o poveste ce descrie foarte bine Marocul (poate întreg Magrebul) dintre anii ’50 şi secolul reţelelor de socializare. Un Maroc aşa cum este de fapt fiecare ţară greu încercată – ispititor, înfiorător, cosmopolit, dar şi ferecat în faţa străinilor. Cu oameni milostivi şi primitori. Cu oameni haini pe care prejudecăţile, rasismul, ura şi lăcomia (post)colonială îi prefac în monştri. Cu femei captivante şi captive într-o tristeţe fără margini, care fie se transformă în gelozie şi frustrare, fie devine o infinită disponibilitate de a iubi şi de a răbda. O poveste despre oameni care vor să fugă în Europa şi cu oameni ce vor să rămână în ţara lor cu orice preţ. Plină tâlcuri şi de înţelepciune picurată cu tact, într-o lume aberantă şi crudă mai ales din cauza intoleranţei justificate prin credinţa devenită o superstiţie revoltătoare, indiferent de apartenenţa religioasă.

 Tahar Ben Jelloun este un scriitor ce îşi trăieşte din plin gloria de intelectual magrebian în spaţiul francofon. Talentul său a depăşit prejudecăţi şi i-a adus un premiu Goncourt (s-ar putea să-ţi spună ceva numele lui datorită romanului tradus şi în limba română, intitulat Noaptea sacră, distins cu mult râvnitul premiu literar).

Activ în spaţiul cultural francez, unde romanele sale sunt aşteptate cu mare interes, la fel şi cărţile de eseuri dedicate unor mari artişti precum Giacometti sau Matisse, văzuţi prin ochii unui admirator ce îşi aminteste de propria ţară, de pe un alt continent, Tahar Ben Jelloun rămâne profund exotic. Şi nu în sensul peiorativ şi facil al cuvântului incomod, ci prin modul în care îşi asumă şi perpetuează o mare înzestrare a celor veniţi din zări îndepărtate pentru a condimenta un Occident obsedat de încadrarea în curente şi canoane literare – acea înzestrare specifică unui foarte bun povestitor. Căsătorie de plăcere dovedeşte din plin acest talent ancestral ce zace în fiecare scriitor asociat spaţiului arab sau musulman.

Văzând coperta ediţiei din limba română, vei crede că poţi anticipa evoluţia poveştii. Clişeele şi relatările ce îi revoltă pe occidentali, asociate lumii musulmane din ţările ce îşi trimit locuitorii în zona clandestină, fără acte, a ţărilor considerate mai civilizate, pot fi uşor atribuite şi poveştii de iubire ce dă peste cap viaţa lui Amir, un negustor din Fes, cu frica lui Allah. El îşi ia o soţie de plăcere din Senegal, pentru a nu o transforma într-o simplă amantă, cumpărată în lunile petrecute de el departe de casă, în ţinuturile unde căuta mirodeniile preţioase, acele bijuterii gustative din inima continentului african, ce asigurau bunăstarea familiei marocane. Cititorul occidental îl poate acuza pe Amir de ipocrizia bărbatului tradiţionalist, care îşi ia o soţie oficială recomandată de familie, pentru a păcăli vigilenţa habotnicilor şi pentru a se păcăli pe sine, apoi încheie un contract de căsătorie de plăcere, de scurtă durată, cu o femeie aleasă după pofta inimii, de care se simte cu adevărat atras. Acest contract este cale de mijloc între chemarea ispitei, departe de patria căminului conjugal, şi ascultarea faţă de morala religioasă, astfel încât amantlâcul să beneficieze de respectul acordat oricărei relaţii conjugale, iar femeia săracă devenită amantă să nu devină prostituată, ci să se bucure de stabilitatea materială şi de respectul acordat oricărei soţii.

Acestea fiind primele detalii, anticipezi o poveste clasică despre nedreptăţile îndurate de femeile musulmane, într-o societate în care violenţa împotriva lor este justificată printr-o eronată interpretare a Coranului. Despre furia justificată a soţiei oficiale umilite, care începe să ţeasă intrigi, şi despre infernul în care nimereşte amanta devenită cea de-a doua nevastă, luată din dragoste, mult mai educată şi emancipată, care îşi lasă oaza de libertate (sexuală şi emoţioanală) din Senegalul natal (libertate cu greu cucerită, din cauza culorii pielii), pentru a deveni sclava sexuală a bărbatului obtuz şi bătaia de joc a consoartei înveninate. Vei fi tentat să acuzi, să etichetezi şi să schiţezi rapid un deznodământ. Iar la început, autorul, un bun cunoscător al ţării natale, Marocul, sub toate ipostazele sale, dar şi al culturii occidentale (a studiat filosofia), pare să-ţi dea dreptate…până încep să apară nuanţele. Prin apariţia acestor nuanţe, el nu vrea să te contrazică. Dimpotrivă, face un portret dur al Marocului natal, denunţându-i cruzimile şi rasismul, dar o face astfel încât să percepi mult mai profund şi autentic problemele din spaţiul musulman – prins între înţelepciune, toleranţă, deschidere cosmopolită şi ignoranţă, fanatism şi primitivism – pentru a privi mai profund ştirile alarmante despre aşa-zişii imigranţii periculoşi, invadatori, sau despre atrocităţile comise în numele religiei.

Căsătorie de plăcere nu este derularea unei poveşti considerate imposibile, dintre un bărbat însurat şi amanta lui exotică. Nici a unei fascinaţii ce duce la pierzanie, bazate pe dorinţe sexuale neasumate într-o ţară tradiţionalistă sau pe relaţia schizofrenă dintre trup şi latura pioasă a fiinţei umane. Relaţia dintre Amir şi Nabu, soţia de plăcere, va deveni de fapt singura sursă de armonie, de lumină şi candoare din acest roman. Despre altă relaţie imposibilă vorbeste de fapt Tahar Ben Jelloun – aceea dintre semenii diferiţi…nu la nivelul credinţei, valorilor şi al mentalităţilor, ci al epidermei, mai bine zis al culorii ei.

Găseşti în ademenitorul Fes – un leagăn al civilizaţiei islamice, un refugiu al maurilor şi evreilor sefarzi goniţi de Inchiziţia spaniolă, un rai al cărturarilor şi al negustorilor abili – şi multă urâţenie sufletească. După cum îl prezintă Ben Jelloun în romanul său, Fes este de fapt un oraş frumos doar pentru cei având pielea albă. Pentru ceilalţi este un infern, o mare piaţă de sclavi. Vechii săi locuitori, prigoniţi de Inchiziţie şi de colonişti, prigonesc la rândul lor. Victimele preferate sunt cei având piele de abanos, veniţi din acea lume a traumelor coletive şi a vânătorilor de sclavi, denumită şi Africa Neagră. De aici provine şi Nabu, irezistibila şi blamata soţie de plăcere a lui Amir. Pentru localnicele din familiile de vază ale oraşului Fes, ea simbolizează tot ceea ce le este lor interzis de preceptele religioase interpretate după bunul plac de bărbaţi lor– fructul interzis, dar atât de râvnit de soţii ce îşi doresc o amantă dezinhibată. Iar această Africă de abanos, despre care se spunea că este locuită de femei ce au neruşinarea târfelor şi talentele vrăjitoarelor, furniza din plin astfel de amante ce deveneau soţii de rang inferior, datorită legii ce îi permite bărbatului să beneficieze de mai multe consoarte, implicit de un cuib de vipere, pe care el îl considera o sursă a voluptăţii, nu a veninului împroşcat de consoartele geloase.

Amir este conştient că frumoasa Nabu, senegaleza ce l-a învăţat rostul abandonului sentimental şi erotic într-o lume a căsătoriilor oficiale aranjate, nu va fi primită cu braţele deschise în Maroc, mai ales în Fes, un oraş în care africanii cu piele închisă, cărora li se spune în sens peiorativ negri, sunt fie transformaţi în sclavi, fie împinşi la marginea societăţii, unde ajung cerşetori. Lui Amir îi sunt cunoscute poveştile amantelor africane ajunse în stradă odată cu moartea soţului, ca urmare a intrigilor ţesute de răzbunătoarele şi umilitele soţii marocane cu piele albă, care se consideră nişte reprezentante ale unei rase de africani superiori. Începe astfel un joc de putere cu soţia oficială, ce îl face pe Amir să oscileze între bărbatul tolerant şi acel stâlp al familiei omnipotent, ce vrea să se impună prin ameninţări. Epuizat de rivalitatea feminină şi de mişmaşurile celei geloase, el se refugiază în braţele răbdătoarei Nabu, pentru a uita de griji. În paralel, ajunge să înfrunte şi capcanele unui Maroc dornic de a-şi câştiga libertatea negată de colonişti. Îşi măreste familia, odată cu dragostea pentru Nabu, dar şi numărul grijilor de zi cu zi. Cu fiecare pagină, tu, cititorul, îl vei privi în altă lumină.

Aparent, romanul Căsătorie de plăcere are forma unei povestioare din alte vremuri, în care abundă problemele specifice unei iubiri imposibile, gelozii ce dau în clocot, nedreptăţi şi poveţe ascunse în spatele acestora. Fluiditatea scriiturii te face să-l asociezi oralităţii demne de un povestitor oriental decât unui stil sofisticat, atribuit romanului actual. Însă Tahar Ben Jelloun este capabil să creeze mai mult decât un tablou colorat, ieşit parcă din imaginarul pictorilor orientalişti ce îşi reprezentau scene pitoreşti ale lumii musulmane superficial explorate, în atelierele lor din Europa. Introducerea în atmosfera marocană, lăsată în seama unui personaj de meserie povestitor, bogăţia vizuală prin care sunt descrise oraşele, ce aminteşte de un fotoreportaj, modul în care învăluie o deficienţă atribuită unuia dintre fiii lui Amir în stranietatea unei legende, atemporalitatea în care plutesc unele aşezări în timpul nopţii şi apariţia unor necuvântătoare înzestrare cu mesaje prevestitoare sunt câteva elemente ce îţi dezvăluie de fapt un roman cameleonic, mult mai sofisticat decât pare la prima vedere.

La prima vedere, Tahar Ben Jelloun păstrează simplitatea unor povestitori ce nu vor să întrerupă fluxul naraţiunii prin acrobaţii estetice menite să demonstreze talentul de a recurge la o scriitură sofisticată, compatibila cu pretenţiile cititorului occidental. Însă condimentează frazele, jonglează în unele scene şi pasaje cu detaliile ce amintesc de realismul magic sud-american sau de miturile africane revărsate în imagini onirice, şi transformă disperarea într-o rugă suprarealistă, comună deznădăjduiţilor din toate religiile, ce ajung să nu mai creadă în salvarea divină. Căsătorie de plăcere adună într-o poveste cu nuanţe pitoreşti, însă pigmentată cu detalii tragice, tot ceea ce s-ar fi putut prezenta într-un reportaj sau într-un eseu despre mecanismele inegalităţii perpetuate la nivelul societăţilor din toate timpurile şi de pe toate continentele. Mesajul transmis de acest roman pătrunde mult mai adânc şi persistă multa vreme de acum în colo.

Casatorie de placere - copertaEditura Nemira, 2017

Citeşte şi Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteşte despre Sahara tuaregilor

Noaptea de foc – Eric-Emmanuel Schmitt povesteste despre Sahara tuaregilor

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here