Cat de mult o iubim pe Glenda – Cineva isi bate de joc de actrita

0
333

Există scriitori care pot învinge realul folosindu-se chiar de armele acestuia. Îi împrumută datele concrete legate de străzi, cronologii, evenimente istorice sau biografii, doar pentru a le deturnata apoi brusc spre detalii greu de crezut, pline de mister, dar atât de bine deghizate sub aparenţa firescului, încât nu ţi se mai par  venite din altă lume. Un astfel de scriitor este şi Julio Cortazar, ridicat la rangul de zeu al prozei scurte de către cei din generaţia marii explozii a literaturii sud-americane din anii ’60 . Dacă nu l-ai citit, volumul Cât de mult o iubim pe Glenda poate fi un bun început. Vei fi pur şi simplu tras în lumea sa, unde cotidianul ia forme halucinante, fără a fi însă deformat, Cortazar preferând alterării făţişe a realului iluzia creată de o atmosferă în care plutesc enigma şi fabulosul camuflat în detalii urbane banale.

Cele unsprezece proze refac harta celar două oraşe care l-au bântuit pe autor- Parisul anilor ’60-’70, care l-a şi adoptat, şi Buenos Aires, un loc magic al nostalgiei sumbre, al revanşelor şi al tangourilor pline de gelozii, unde metroul devine un spaţiu dătător de suspans, în care nişte fiinţe strecurate printre călători îşi construiesc  o altă lume, cu propriile reguli. Citindu-le, simţi cum un vortex te atrage în atmosfera stranie creată de Julio Cortazar din detalii nesemnificative, dar îmbibate într-un  imaginar şocant şi ermetic, mai ales că marele talent al scriitorului argentinian se ascunde tocmai în abilitatea de a manipula această atmosferă stranie şi câteva detalii aduse într-un punct vag pentru a stimula capacitatea  cititorului de a le ordona în propriile scenarii cu devieri surprinzătoare.

O simplă numărare a celor care intră şi ies din staţiile de metrou, amintirea unei dive a cinematografiei urmărite de un grup de fanatici, o vizită în atelierul unui artist, o vacanţă într-un bungalow din Martinica sau nişte străduţe prost luminate creează o dublură a realului capabilă să-ţi acapareze fantezia încât abia mai poţi lăsa cartea din mână până nu descoperi unde vrea să te ducă Julio Cortazar până la urmă. Prozele incluse în volum se pot împărţi în două: cele în care atmosfera bizară ia o turnură misterioasă, care îţi dă fiori, dar fără un deznodământ afectiv tulburător (cum ar fi Poveşti pe care mi le spun eu singur), şi cele în care straniul ia forme înspăimântătoare, oferind singurele imagini ancorate în realitate din această lume. Realul se strecoară în cartea lui Cortazar sub forma sa cea mai cutremurătoare  pe care o regăseşti în mărturiile despre torţionarii loiali dictatorilor din America Latină şi în mecanismul trecerii de la indignare şi revoltă, la porniri malefice (Tăieturi din ziare, Graffiti).

Dacă ai încerca să relatezi fiecare povestire după ce ai terminat-o, ar trebui să aştepţi până ieşi de sub vraja scriitorului, care a reuşit fie să te sperie prin turnura diabolică luată de naraţiune, fie să-ţi anestezieze simţul firescului cu amănunte cameleonice, protagonişti care par reali şi spaţii în aparenţă cunoscute (Cât de mult o iubim pe Glenda şi Însemnări dintr-un caiet). Cortazar este dornic să îţi arate cum să fugi de banal fără a da repede buzna în lumea SF-ului sau a Suprarealismului, preluând moştenirea unui realism magic  convertit la detaliile obiective pe care le va parazita până le va trage în lumea unei ficţiuni lipsite de limite, dar ceva mai diplomată faţă de realism.

Editura Polirom, 2009

imagini: www.freim.tv/www.lashistorias.com.mx

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here