Caterina Categoric – Amintiri din copilaria pariziana

0
830

Când o vedeam fără ochelari, lumea îşi pierdea asperităţile, era moale şi mătăsoasă ca o pernă pe care-mi rezemam obrajii, pentru ca mai apoi să adorm. Cu ochelarii, vedeam lumea aşa cum e. Nu mai puteam visa.Sunt cuvintele prin care îşi începe călătoria în trecutul parizian Caterina Categoric (nu e o poreclă, este chiar numele de familie), în timp ce îşi priveşte distrată elevele de la cursul de balet ţinut de ea la New York, oraşul unde a trebuit să se mute pentru a fi alături de mama ei, la rândul său o balerină, trecută şi prin teatrele de revistă din capitala boemilor.

Caterina Categoric reia obsesia pentru amintirile volatile din acel Paris închis în memorie, atât de îndepărtat, încât pare o himeră inventată de visătorii solitari, pe care îi găseşti în Bulevardele de centură sau în Călătorie de nuntă, două romane ce l-au făcut celebru pe Modiano, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, în 2014. Dar în locul Parisului aflat sub Ocupaţie sau de cel stăpânit de boemii anilor ’50-’60, vei găsi Parisul restrâns la spaţiul familiar unui copil, pentru care lumea se rezumă la camerele aflate deasupra unui depozit unde tatăl pune pe picioare o afacere fără taxe plătite când trebuie, la micile restaurante din arondismentul X şi la şcoala de balet, unde o fostă dansatoare imită accentul rusesc, inventându-şi un nume slav, pentru a-şi îmbunătăţi reputaţia de artistă pe poante printre mamele din clasele privilegiate.

Această lume devine una magică, plină de candoare nostalgică, de personaje care se dau ceea ce nu sunt, fără a face rău însă. Este o lume înfrumuseţată de umorul tatălui ce supravieţuia din escrocherii mărunte, dar  îşi ferea copila de faţa urâtă a lumii. De fapt, îi unea obiceiul amuzant de a renunţa la ochelari pentru a fugi de realitatea care îi obliga să fie responsabili, să-şi plătească taxele, să scrie corect gramatical sau să îşi facă temele fără greşeli (fiecare cu datoriile specifice vârstei). Când renunţau la ochelari, conturul ferm al realităţii devenea neclar şi nici auzul nu mai capta parcă toate acele reproşuri venite din partea fostului secretar al tatălui ei, devenit un asociat cu aere de profesor sever, care a eşuat într-o clasă plină de loaze după insuccesul din cercurile poetice.

Patrick Modiano a scris Caterina Categoric pentru a fi citită de copiii sătui de cărţi pline de prinţese ce au trăit fericite în puful roz al vieţii perfecte. Eroina lui este un copil pe care ţi l-ai fi închipuit trist şi condamnat la nefericire după ce mama s-a întors la New York, iar tatăl a rămas la Paris, alături de micuţa lui visătoare. În loc să aibă un trai cenuşiu şi zile pline de colegi gata să-i dea porecle inspirate de perechea de ochelari purtată, Caterina transformă lipsurile afective şi absenţa maternă în mici glume, autoironii împărţite cu tatăl ce şi-a păstrat spiritul de copil pişicher închis în corpul unui adult. Copilăria privită de Caterina într-o lumină atipică, plină de fantezie şi umor, este redată prin ilustraţii ludice de Jean-Jacques Sempe, un desenator cunoscut mai ales datorită colaborării cu publicaţii mari, precum Paris Match sau The New York Times, la rândul său un fost copil atipic, neadaptat la mediul şcolar.

Deşi a fost scrisă pentru fi citită de copiii trecuţi de 9 ani, gata oricând să-şi bombardeze părintii cu întrebări despre greşelile sesizate când privesc lumea celor mari, Caterina Categoric are o parte adâncă, o privire nostalgică asupra existenţei, pe care doar unii copii maturizaţi înainte de vreme ştiu să o treacă prin lentilele umorului, ce transformă situaţiile negative şi persoanele severe în nişte caricaturi delicate, în care defectele sunt însoţite de compasiunea privitorului. Ilustratorul Sempe a împrumutat lentilele Caterinei pentru a vedea lumea celor mari prin ele, în timp ce ochii micuţei eroine puteau să viseze liniştiţi şi fără lentilele care alungau acel cocon de ceaţă în care ea îşi recăpăta speranţa.

Vei găsi o simbioză între perspectiva lui Modiano asupra copilăriei şi atmosfera creată prin desenele realizate de Sempe, mai ales când ajungi la scenele ce descriu micile ironii ale adultilor, ezitările acestora, care îi fac să pară nişte chiulangii ajunşi să de nas în nas cu profesorul sever. În loc să-şi critice tatăl iresponsabil, ce se minte pe sine, şi să-şi deteste mama ce a dispărut o perioadă, Caterina se hrăneşte cu bruma de umor involuntar descoperită în lumea acestor adulţi care încă nu au găsit paşii corecţi în propria coregrafie, aşa cum a reuşit ea în sala de balet, unde imita gesturile profesoarei, furişându-se la finalul orei pentru a-şi găsi ochelarii rătăciţi.

Editura Arthur, 2014

imagini: Jean-Jacques Sempe (www.pinterest.com si genevieve-charras.blogspot.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here