Cateva conversatii despre o fata foarte inalta – Feminitatea autohtona mai putin explorata cinematografic

0
1449
foto: IMDB

Deşi pare un film simplu, adică minimalist (de la decor la scenariu), ce abia depăşeşte 60 de minute, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă poate fi interpretat din foarte multe perspective, deschizând tot atâtea orizonturi ale discuţiei. Această interpretare multistratificată îl scoate din zona de nişă a peliculelor care abordează teme ce reflectă problemele tinerilor din comunitatea LGBT dintr-o ţară (încă) tradiţionalistă şi îl apropie de universul social şi intim al oricărui spectator, deoarece adevăratele teme abordate, precum asumarea, maturizarea emoţională, nevoia de afecţiune şi teama de ataşament devin unele universale.

Înainte de a explora multiplele ramificaţii pe care le poate căpăta interpretarea mesajului din film, trebuie să ştii că vei fi impresionat de jocul actriţelor Silvana Mihai şi Florentina Năstase, care dau viaţă unor personaje feminine ce se atrag tocmai datorită unor caractere diferite. Personajul interpretat de Silvana Mihai o abordează pe internet pe una dintre fostele partenere ale iubitei ei. Personajul Silvanei Mihai este unul ezitant, care ajunge să fie scos din carapace şi provocat de sinceritatea dezinvoltă a replicilor oferite de personajul interpretat de Florentina Năstase.

În timp ce încearcă să înţeleagă de ce a fost părăsită de fata foarte înaltă, absentă din film, dar pomenită mereu, timida o întâlneşte pe cea care pare să deţină toate calităţile ce îi lipsesc. Astfel îşi face apariţia personajul interpretat de Florentina Năstase, care oferă dinamism imprevizibil unui dialog ce devine din ce în ce mai greu de anticipat, deşi nu are nişte replici sofisticate. Inspiră curaj, încredere în sine, forţă de amazoană şi acel amestec ispititor intre sinceritate, impulsivitate şi gesturile care promit deliciile ce aşteaptă dincolo de ieşirea din zona de confort.

Pe timida interpretată de Silvana Mihai o ispiteşte forţa intimidantă a celei care nu se teme să îşi recunoască identitatea sexuală, dar o şi copleşeşte în acelaşi timp. Acest personaj timid preferă spaţiul securizant al apartamentului. Aici se poate dezvălui în intimitatea la care invită discuţiile din cadă, la un pahar de vin, sau cele din ritualul pregătirii cafelei. Exuberanta parteneră ar prefera în schimb locurile de socializare. Merge la petreceri la care vin şi alte fete atrase de fete şi nu se teme să aleagă pentru marele proiect de diplomă realizarea unui documentar care imortalizează rutina dintr-un cuplul format din femei.

Jocul actoricesc plin de autenticitate învăluie în magia hazardului acea întâlnire irezistibilă dintre personajul feminin ce degajă candoarea fragilităţii şi cel debordând de francheţea intimidantă a celui asumat. Punând în prim-plan o naturaleţe a interpretării actoriceşti, regizorul Bogdan Theodor Olteanu transformă în atuuri toate elementele care alungă mulţi spectatori din sălile de cinema ori de câte ori se anunţă lansarea unui nou film românesc.

În primul rând scenele statice – filmate în interiorul unui apartament de bloc, în decorul sărac din punct de vedere cromatic, folosit pentru a reda un ritm al rutinei, exasperant la multe filme româneşti – capătă de data aceasta aerul seducător al universului feminin în care intimitatea nu este perturbată de privirea machistă asupra erotismului. Vei descoperi cum ţi se schimbă perspectiva asupra decorului minimalist datorită variaţiilor de intensitate a luminii ce ajunge să exprime o senzualitate caldă, suavă, ce se îmbăiază camerele unde se întâlnesc personajele feminine. Regizorul Bogdan Theodor Olteanu foloseşte spaţiul nu doar pentru a capta intimitatea unui univers exclusiv feminin, ci pentru a înlocui fantomele apartamentului din blocul socialist cu energia şi prospeţimea degajată de tinerii noii generaţii, aflaţi în anii studenţiei.

foto: IMDB

În al doilea rând, vei descoperi că alegerea inspirată a celor două actriţe – Silvana Mihai şi Florentina Năstase – transformă dialogurile (un alt aşa-zis defect al filmelor autohtone actuale) într-o calitate indispensabilă prizei la public, fie el şi unul mai puţin răbdător. În absenţa totală a dinamismului dat de acţiune, conversaţiile pe Skype despre legături destrămate, iubite din trecut, prieteni sau frica de asumare a orientării sexuale capătă consistenţă, chiar dacă tonul folosit de personaje trimite la zeflemea sau la superficialitatea ce îmbracă lejeritatea unei discuţii fără sens ori miză profundă.

Regizorul demonstrează că poate obţine profunzimea tocmai din naturaleţea unor replici simple, uşor ilare, care dau impresia unei discuţii spontane, a unei improvizaţii ce lasă în urmă scenariul. Tocmai dialogurile ce par improvizate stabilesc acea intimitate între personaje şi spectator, pe care o poate face doar un film în decor minimalist. Regăseşti genul de intimitate afectivă dintre personaje şi spectator care scoate un film cu tematica LGBT din zona de nişă. Naturaleţea degajată de personaje te face să uiţi că te afli în sala de cinema şi îţi dă iluzia apropierii fizice de spaţiul lor, unul familiar celor ce şi-au petrecut studenţia în chirie, plutind între un prezent împărţit între proiecte şi petreceri.

Început datorită unei fotografii în care apare o fată foarte înaltă, care a fost iubita ambelor protagoniste ale filmului, dialogul via Skype se prelungeşte cu flirtul deghizat într-o conversaţie lămuritoare. Replicile directe, uneori corozive, alunecă brusc în declaraţii mai mult sau mai puţin voalate şi duc la întâlnirile din apartamentul celei ce întruchipează tipologia studentei dintr-un oraş mic, unde nu există lesbiene.

Pe această studentă ezitantă şi temătoare vrea să o scoată din coconul fricii de propria sexualitate dezinhibată fosta iubită a fetei foarte înalte, care le-a unit prin absenţa ei. Vei aprecia modul în care personajul feminin curajos gestionează acest dialog, folosit ca pretext pentru ademenire, şi felul în care nişte replici sumare scot la suprafaţă barierele psihologice dintre cele două personaje, dar şi dintre personaje şi propriile emoţii, de care se tem uneori.

Nevoia timidei de a se întâlni DOAR în securizantul apartament este interpretată ca semn al fricii de asumare în public a identităţii sexuale, care sfidează valorile curajoasei ei iubite. Ceea ce pentru alte cupluri ar fi însemnat o reacţie la teama de ataşament ce iese la suprafaţă prin implicarea într-o legătură afectivă mai adâncă, pentru una dintre partenerele cuplului format din cele două protagoniste înseamnă laşitate.

În loc să exploreze prin replici pline de trimiteri psihologice tensiunile dintre cele două personaje, ce ar fi dus la discuţii despre limitele în cuplu, şantaj emoţional sau diferenţe de valori, regizorul preferă să îmbrace totul în ambiguitatea gesturilor şi a replicilor sumare, care permit curgerea scenelor în ritmul natural al vieţii de zi cu zi. Nu apar discuţii tranşante, care să resusciteze dinamismul scenariului, dar tocmai acest aspect favorizează apropierea emoţională a spectatorului de intimitatea protagonistelor, neperturbată de apariţia altor personaje secundare (singurele care au replici în acest film sunt cele două protagoniste, restul personajelor – exclusiv feminine – sunt prezenţe tăcute, dar a căror expresivitate vorbeşte pentru a transmite ce se află dincolo de replicile personajelor din rolurile principale).

Relaţia dintre cele două personaje centrale naşte tot atâtea discuţii după film câte interpretări descoperi. Este adevărat că tema centrală vizează asumarea unei relaţii condamnate într-o societate patriarhală, unde machismul transformă erotismul dintr-un cuplu de femei în stimulent pornografic. Modul în care sunt filmate scenele ce prezintă intimitatea sexuală şi corpul feminin poate fi considerat unul aparte în peisajul cinematografic autohton.

Deşi filmul este semnat de un regizor, scenele par captate de un ochi feminin, care descurajează orice invitaţie la voyeurism. Nu se mai poate vorbi despre acea privire masculină care transformă corpul feminin într-un obiect al plăcerii degradante, al ispitei. Intimitatea din cuplu devine mai degrabă un omagiu adus universului feminin decât o explorare vizuală a senzualităţii ca scop. De fapt, pe tot parcursul filmului ai impresia că personajele feminine sunt protejate tocmai de cel ce le dezvăluie, că există o preocupare pentru menţinerea lor într-un spaţiu securizant, care se comportă precum un scut invizibil pe măsură ce regizorul îl apropie pe spectator de lumea lor. Astfel, poţi spune că Bogdan Theodor Olteanu dezvăluie fără a fi intruziv, transformându-şi filmul într-o meditaţie asupra modului în care este prezentat corpul feminin în cinematografie, în general, şi în societatea balcanică, în particular, în care subiectele LGBT sunt un tabu aspru înfierat.

Mesajele filmului şi interpretarea multistratificată nu vor avea ecouri doar în rândul spectatorilor ce s-au confruntat cu teama de ostracizare odată cu dezvăluirea orientării sexuale sau cu frustrarea şi revolta provocate de refuzul unui partener de a continua o relaţie supusa dezaprobării în spaţiul public. În conflictul verbal dintre personaje se vor oglindi toţi spectatorii ce au simţit escaladarea tensiunilor în cuplurile în care partenerii doreau ascunderea legăturii sau în care valorile diferite şi trăsăturile de personalitate opuse duceau la rupturi emoţionale.

Făcând economie de replici şi de mijloace vizuale – unele scene au simplitatea asumată a unui home-made video cu ajutorul telefonului mobil – regizorul face aluzie la problemele generale ale tinerilor din România, prinşi între valorile comunităţilor din micile oraşe, unde intruziunea în viaţa celuilalt este posibilă, şi oportunităţile fecunde şi bulversante ale unui oraş mare, mult mai ofertant pentru apariţia unei oaze de toleranţă a diversităţii. Această oscilaţie modelează şi evoluţia de la intimitatea erotică la cea afectivă din acest film.

Tocmai captarea unei astfel de oscilaţii, care leagă individualul de social într-un mod subtil şi vag, salvează scenele care se rezumă la chipruile personajelor şi la gesturile acestora privite prin ecranul unui telefon mobil. În loc să pară simple, aceste scene impresionează printr-un plus de autenticitate proaspată. Autenticitatea dezvăluie o înţelegere a modului în care tehnologia influenţează emoţiile noii generaţii de postadolescenţi, aşa cum vezi în scena în care unul dintre personaje îi prezintă, folosind camera unui smartphone, pe cei ce participă la o petrecere.

Spontaneitatea degajată de scenele filmate în decorul unui apartament boem în care sunt împrăştiate obiectele hedonismului asociat unui prezent continuu, în care se scaldă aplatizând perspectiva zilei de mâine cei abia ieşiţi din adolescenţă. Văzând aceste scene, ce amintesc de filmele despre studenţi, care dau un suflu proaspăt datorită unor personaje secundare interpretate de actori neprofesionişti foarte expresivi, îţi dai seama de potenţialul pe care îl pot avea filmele dedicate noii generaţii de tineri din România, acei tineri ce vor să se distanţeze de modelele trecutului, şi ale căror emoţii, gânduri, stil de viaţă, preocupări şi drame sunt explorate mai degrabă în scurt-metraje.

Citeşte şi Pădurea nopţii – Redescoperirea unei scriitoare interbelice

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here