Ce-am pierdut in foc – Vei descoperi o povestitoare talentata

0
212

Dacă s-ar implica în industria cinematografică, Mariana Enriquez ar avea cel puţin acelaşi succes obţinut în cariera literară, deşi prozele ei scurte nu au nevoie de ecranizare. Paginile îţi oferă deja acea doză antrenantă de imprevizibil, suspans, originalitate, furnizată de întâmplările cu final memorabil, de care are nevoie orice film pentru a te ţine captiv.

Toate cele 12 proze scurte din volumul Ce-am pierdut în foc te vor face să o compari pe scriitoarea devenită noua voce a literaturii argentinene cu genul acela de regizor ale cărui noi filme sunt aşteptate cu nerăbdare, chiar dacă spectatorii ştiu dinainte că vor fi zguduiţi, stupefiati şi puşi în faţa marilor frici odată intraţi în sala de cinema. Pe ce se bazează Mariana Enriquez, cu al ei stil devenit irezistibil pentru cei dependenţi de filmele care dau fiori? Pe talentul ei de a îmbina ingenios poveştile unor adolescenţi, jocurile copilăriei, superstiţiile exotice, legendele mahalalelor din Buenos Aires şi amănuntele din ştirile sordide într-un thriller inteligent cu accente horror sofisticate, invadate de realismul magic specific sud-americanilor.

Înainte de a deveni scriitoare, Mariana Enriquez a fost jurnalistă, iar prima ei profesie are un mare impact asupra modului în care alege subiectele din cotidian, pe care apoi le prelucrează frapant. Atunci când amestecă diabolic toate acele detalii ce îţi fac pielea de gaină, dovedeşte priceperea oricărui autor argentinian care jonglează natural cu tenebrele, enigmele care înfioară şi bizarul camuflat în banal. Subiectele ei par culese din paginile unei publicaţii axate pe exploatarea apetitului pentru senzaţionalismul grotesc şi morbid al fiinţei umane, dar se transformă în varianta hard a prozelor lui Borges ori Cortazar.

Crimele de la periferie săvârşite de marginali sau de cetăţenii respectabili cu apucături şocante, instinctele animalice scăpate de sub control, atracţia pentru legendele urbane ce seamănă cu nişte filme horror şi comportamentele în care bizarul ia o turnură pervers-întunecată par a fi specialităţile servite de presa din care se inspiră autoarea. Doar că Mariana Enriquez nu lasă aceste subiecte greu de digerat la nivelul simplist al unei publicaţii de mahala ce trăieste prin exploatarea dejecţiilor produse zi de zi de aglomerările urbane unde coruptia şi alienarea fac legea. În prozele ei toate aceste întâmplări ce decriu mizeria umană în cea mai pură formă a ei capătă o şlefuire ce le dă o formă sofisticată. Autoarea mizează inspirat pe transformarea sordidului într-o stranietate abisală stilizată. Nu puţini au fost aceia care au afirmat că povestirile ei îmbină într-o manieră adictivă influenţele din Stephen King şi Poe.

Unele povestiri semănă cu filmele horror în care groaza nu este stârnită de imagini explicite, aşa cum se întâmplă în producţiile de mâna a doua, ci de prelingerea subtilă a detaliilor înfricoşătoare şi halucinante în realitatea cotidiană. În multe dintre povestirile ei ritmul previzibil al cotidianului este spart de intervenţia unei întâmplări inexplicabile. Nu lipsesc nici povestirile ce te ţin cu sufletul la gură deoarece îmbină misterul unei dispariţii cu secretele unor locuitori ce mai cred încă în superstiţiile ce abundă în inconştientul colectiv al ţărilor unde realismul magic a devenit o a doua religie.

Amatorii de thrillere făcute după o reţetă originală, care să includă periplul coşmăresc, poveştile cu fantome şi case bântuite ce ascund secrete, latura întunecată a jocurilor din copilărie sau a obsesiilor adolescentine vor fi şi ei satisfăcuţi (dar şi cutremuraţi!) de prozele incluse în acest volum. Totuşi, piesele de rezistenţă ale colecţiei sunt acele povestiri în care Mariana Enriquez reuşeşte să transforme realismul brutal exploatat într-un mod cinic de publicaţiile cu tiraj ameţitor în elementele unui film neo-noir sau ale unui horror suprarealist premiat la marile festivaluri.

Periferia unde legea străzii domină i-ar inspira pe mulţi să creeze un documentar sau un roman hiperrealist, care să denunţe ticăloşia autorităţilor. Nu şi pe Mariana Enriquez, care te face să vezi realitatea necosmetizată folosind mijloacele ce sfidează veridicitatea dar care până la urma alcătuiesc un tablou cât se poate de verosimil al metropolei sud-americane ce ademeneşte, dar şi provoacă dezgust prin cotradicţiile sale.

Deşi apelează la mijloacele unei proze apropiate mai degrabă de aberant, de realismul magic având note macabre, povestirile acestui volum nu te scot din real, ci te ancoarează şi mai adânc şi năucitor în el. La fel de puternic ancorate sunt şi personajele ce îţi devin ghizi într-o lume sufocantă de care nu îţi vine să fugi imediat deoarece este plină de istorioare ce atrag tocmai pentru că sfidează obişnuinţele, coerenţa normalului şi uneori logica. Faţă de personaje autoarea are nişte atitudini diferite. În unele simţi compasiunea sau revolta faţă de contrastele generate de inegalitatea frapantă a societăţii sud-americane, reflectată cel mai bine de acel Buenos Aires monstruos din povestirea Copilul jegos. În alte povestiri simţi acut o distanţare necruţătoare faţă de tragediile personajelor, încât ai impresia că naratorul invizibil hohoteşte lugubru pentru a prevesti un deznodământ întunecat. Totuşi, personajul de care se preocupă cel mai mult este marele oraş Buenos Aires, cu ale sale cartiere obscure şi periculoase, ce ajung să modifice identitatea locuitorilor.

Dacă iei în seamă poveştile spuse de Mariana Enriquez, ajungi să descoperi un Buenos Aires în care viaţa cotidiană poate deveni oricând un film horror, mai bine zis genul de horror în care nu este nevoie de intervenţia detaliilor exagerate şi a efectelor speciale pentru a te răvăşi. Este suficientă doar explorarea istoriei sale pentru a inspira un regizor. Totuşi, acest Buenos Aires îţi este povestit în aşa fel încât să pară o lume care atrage ca un magnet, deşi abia aşteaptă să înhaţe, să devoreaze, să îi facă pe locuitori să îşi piardă minţile de la o zi la alta, aşa cum li se întâmplă şi personajelor din povestirile Curtea interioară a vecinului, Piticul Clăpăug, Ape negre.

În spatele atracţiei pentru stilul autoarei se află de fapt atracţia exercitată de fascinantul Buenos Aires, un oraş inegal ce naşte inegalităţi, rupturi şi prăpăstii ce se dovedesc a fi cât se poate de fertile pentru o mare povestitoare cu ochi vigilenţi, capabili să detecteze acele fisuri ce-i permit halucinantului să iasă la suprafaţă. Aşa cum pereţii unei case părăsite dintr-o ţară exotică atrag umezeala, tot aşa Buenos Airesul Marianei Enriquez strânge precum un burete detaliile ce nasc poveşti halucinante ce îţi dau peste cap orice aşteptare.

Citeşte şi Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor plăcea habotnicilor

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here