Ce zile frumoase! – Binecuvantarea nesfarsita a banalitatii

0
316

Să descrii experiența piesei Ce zile frumoase! de Samuel Beckett semnată Sânziana Stoican de la Teatrul Unteatru aduce într-o oarecare măsură cu sarcina unui degustător – care este ingredientul cel mai amețitor? Pe seama cui să pui toate emoțiile? Să fie scenografia minimalistă a lui Valentin Vârlan, care lasă spațiul necesar între replici și detalii? Să fie jocul Sabrinei Iaşchevici, care trece prin toate nuanțele gândurilor prin versalitatea mimicii? Să fie textul lui Beckett, același năprasnic Beckett, care taie delicat pojghițele de la suprafața lucrurilor ? Concluzia, deși riscă să semene cu textul unui spot la ceva produs energizant, este că toate fac un mix bun. Și e greu de găsit un mix bun.

Cu replicile sale ca săgețile de darts și cu o gestică în contrapunct, piesa ar putea fi acuzată de elitism. Însă povestea lui Winnie, femeia înghițită treptat de pământ sub un soare puternic, ca o Ană pe un rug al frumuseții lucrurilor simple, este un exercițiu de finețe teatrală. Puseele de forță vin doar din schimbarea de ritm a sentimentelor eroinei, fără nicio implicare a lumii exterioare, simbol al trecerii de la existența concretă, la cea interioară.

Se creează o voluptate a scenelor cu care, ca spectator, e greu să nu rezonezi – în niște condiții în care alții și-ar fi pierdut mințile, Winnie construiește din gesturi, cochetării și ticuri un simulacru de banalitate  chiar pe mormântul în care e tot mai adânc absorbită: Începe, Winnie! Începe-ţi ziua, Winnie!Nu-i mai rău.Nu-i mai bine… dar nici mai rău… Asta… asta e minunat! Periuța de dinți, rujul, oglinda, pistolul – obiectele din geanta eroinei devin parte a poveștii, punctând prin apariția lor noi sensuri ale zilei.

Winnie (de la winning = câştigător) este prototipul omului care-și sfidează condiția și se concentrează mereu pe partea plină a paharului, spre deosebire de soțul ei, Willie (willing– doritor) care, deși liber să se miște, a ajuns o umbră. Materializând parcă vorbele lui Zaharia Stancu, potrivit cărora nimeni nu trăiește când vrea, ci când îi vine rândul , Winnie se agață de fiecare clipă, de fiecare obiect și urmă de familiar care o țin în contact cu realitatea.

Distanța dintre cele două personaje este evidentă încă de la începutul piesei: Bietul Willie… nicio atracţie… pentru nimic… niciun ţel… în viaţă… Bietul Willie, dragul de el… Nu-i bun decât să doarmă… Minunată capacitate. Cum nu se poate mai minunată… după părerea mea… am spus-o intodeauna… De ce n-am avut şi eu acest dar?

În rolul lui Willie cel blazat îl regăsim pe Ionuț Vișan, al cărui chip însângerat și descompus este întruchiparea înfrîngerii de propriul destin. Chiar și atunci când citește ziarul, simbolul contemporanului, el insistă pe aceleași articole, imun la repetiție și la efectul său. Comicul situației este implicit. Supraviețuind, fără să trăiască, el are înțelegerea soției sale, deși până și aceasta îi disprețuiește lâncezeala emoțională.

Într-o oră și jumătate, Sabrinei Iaşchevici scoate din poezia absurdului un personaj complex, autosuficient pentru situația sufocantă în care se găsește, capabil de vibrație și dorințe până la ultima suflare. Expresivitatea frazelor este la locului ei, cu atât mai mult în pasajele cu replici –cascadă, a căror reușită cere concentrare perfectă.  

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here