Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodata – Intelepciunea mincinosilor

0
642

Nu mai încape îndoială că toate femeile care mint cu abilitatea unei mari povestitoare au cel mai bun avocat în persoana lui Eric-Emmanuel Schmitt, mai ales dacă sunt capabile de a transforma fabulaţiile în relatări autobiografice veridice. Această impresie a fost confirmată cel mai bine prin cărţile Visătoarea din Ostende, Elixirul dragostei şi Otrava iubirii. În apărarea vinovatelor aduce argumentul unei lecţii de viaţă oferită de scornelile lor, al unor tâlcuri ce pot fi extrase numai din arta mincinoaselor seducătoare.

De data aceasta, Schmitt lasă în urmă Parisul şi îşi trimite personajul masculin în China pentru a învăţa cum se pot îmbina reflecţiile metaforice despre globalizare, celebrarea vieţii, frenezia imaginarului, minciunile vindecătoare şi vorbele înţelepte ale lui Confucius. În romanul Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (netradus încă în limba română) vei redescoperi aceeaşi reţetă care te ispiteşte să îţi mai cumperi o carte scrisă de Schmitt şi care include: nevoia de apropiere umană, rolul curativ al iluziilor care până la urmă nu ascund adevărul, ci doar atenuează întâlnirea brutală cu descoperirile furnizate de luciditate, şi observarea metamorfozelor din universul feminin prin ochii unui bărbat aflat în plină criză existenţială. Ceva rămâne totuşi imprevizibil: modul în care Schmitt va reinterpreta clasicul său mesaj umanist ce promovează binefacerile solidarităţii, ale toleranţei şi ale empatiei.

Spre deosebire de multe alte protagoniste mincinoase din poveştile sale, această chinezoaică nu face parte din categoria mitomanelor seducătoare, care inventează pentru a ispiti şi pentru a-l ţine captiv pe amantul nestatornic. Aşadar, nu te astepta la felina cu ochi migdalaţi şi privire care ademeneşte, dar te ţine la distanţă prin misterul atribuit de occidentali femeii exotice din spaţiul sino-japonez. Doamna Ming îşi găseşte inspiraţia nu în calităţile de amantă cu priceperi de curtezană rafinată, ci în maternitatea abundentă. O maternitate la care se reîntoarce plină de seninătate şi de pofta nestăvilita de a le povesti străinilor episoadele neobişnuite din viaţa copiilor săi, cu verva omului simplu.

Dar şi povestitoarea orientală ascunde la rândul ei o poveste dramatică. Povestea insolita a doamnei Ming este spusă prin vocea unui comis-voiajor modern, capabil să înveţe repede limbile străine, mai ales pe cele ale popoarelor exotice. Ajuns în provincia Guangdong (Canton) pentru a reprezenta o companie specializată în comercializarea jucăriilor, el o întâlneşte pe doamna Ming, o fostă angajată a unei fabrici de păpuşi, care ajunsese să lucreze apoi la hotelul unde se cazase acesta. Intrând în vorbă cu ea, îi află povestea neverosimilă într-o Chină unde legile le interziceau femeilor să nască mai mult de un copil pentru a opri efectele nefaste ale suprapopularii.

Convins la început că este minţit, bărbatul ajunge să creadă apoi în existenţa acestor zece copiii. Iniţial este revoltat de încercarea acestei femei simple de a-l minţi, de a-l lua drept naiv şi credul. Totuşi, o vizită la fabrica de jucării unde a lucrat doamna Ming îl invită să mediteze asupra uniformizării umane prin munca repetitivă în folosul scăderii costului de producţie, a epuizării aplatizante de care au parte muncitorii chinezi, pe care îi considera exploataţi. Această reflecţie îl face receptiv la poveştile doamnei Ming, considerându-le o evadare din realitatea fără orizonturi a săracilor apăsaţi de solitudine. Îşi imaginează că doamna Ming suferă de singurătatea femeii care nu s-a putut bucura de maternitate şi începe, la rândul lui, să îşi analizeze propriile relaţii amoroase, în care s-a ferit de responsabilităţile paterne, până într-o zi în care iubita lui ocazională l-a anunţat că s-ar putea să fie tatăl copilului ei. Pe măsură ce încearcă să se eschiveze în faţa responsabilităţii de viitor părinte, începe să devină dependent de poveştile ieşite din comun despre copiii doamnei Ming.

Asemenea unei Şeherezade cu spirit matern impregnat de fabulos, doamna Ming relatează aventurile uneia dintre fiicele sale, gata să o ucidă pe văduva lui Mao pentru a-i răzbuna pe cei închişi în lagăre. Descrie grădinile imaginare create de unul dintre fii şi acrobaţiile unor gemeni. Analizează conflictul dintre cel înzestrat cu o memorie ieşită din comun şi cel sprijinit de inteligenţă şi mai puţin de calităţile mnezice, redând vechea rivalitate fraternă, sau îşi aminteşte de fata care putea vedea straniul din real, insesizabil pentru cei din jur, care o catalogau drept ciudată. Candoarea şi entuziasmul doamnei Ming sunt molipsitoare, iar poveştile sale devin credibile în ochii personajului masculin, încât ajung să scoată la suprafaţă un instinct patern greu de bănuit. Dar aceste relatări credibile nu alungă toate îndoielile ascultătorului, care ajunge să detecteze unele semnale ale minciunii necesare pentru hrănirea unei ambiguităţi ce întreţine suspansul în plan psihologic. În timp ce oscilează între compasiunea pentru doamna Ming, bănuită că a inventat numărul mare de copii doar pentru a uita de singurătate, şi revolta în faţa unei mincinoase care îi aţipeşte luciditatea, personajul masculin va avea parte de o serie de revelaţii. Aceste revelaţii îl fac să compare modul în care oamenii din ţara natală şi chinezii aleg să conserve tradiţiile şi învăţăturile strămoşilor. Dualitatea de tip claritate-mister, autentic-iluzoriu, dezvăluire-diplomaţie sau interioritate-exhibare îl forţează pe nomadul occidental, deghizat în om de afaceri care alege un job ce-l trimite mereu în alte ţări, să descopere sensurile valorilor confucianiste pe măsură ce priveşte de la balconul camerei de hotel metamorfozele unui sat chinez transformat în metropola extinsă mai ales pe verticală.

Ca în orice poveste memorabilă spusă de Schmitt, mesajul înţelept vine abia după dezvăluirea unui secret dureros, acoperit printr-un ritual sofisticat al minciunilor şi al autoamăgirii. Acest secret devine promisiunea unei alte poveşti fabuloase după ce doamna Ming anunţă vizita uneia dintre fiice. În paralel, investigaţiile personajului masculin, căruia i s-au oferit informaţii biografice despre doamna Ming chiar de foştii ei colegi, te fac să te întrebi până în ultimul moment dacă există cei zece copii, sau ei nu sunt decât personajele unei poveşti duioase cu infiltraţii halucinante demne de varianta chineză a realismului magic.

Cartea lui Schmitt nu spune doar povestea unei mincinoase, ci te face să reanalizezi răspunsul privind întrebarea legată de utilitatea iluziei în anumite momente. Observi cum evoluţia conflictului dintre adevăr şi minciună, criticile aduse unui răspuns diplomat pus pe seama laşităţii sau a ipocriziei şi nevoia unui catharsis proiectează la final o lumină plauzibilă asupra născocirilor. Nu-ţi rămâne decât să descoperi noile haine ale mesajului umanist propagat prin minciunile personajelor sale, care de fapt ascund un sâmbure de adevăr despre fragilitatea redevenită o trăsătură firească aparţinând fiinţei umane capabile să recepteze durerea celor din jur, dar mai ales propriile temeri şi visuri greu de împlinit când istoria sau contextul politic devin claustrante.

Les dix enfants que madame Ming n'a jamais eusEd. Albin Michel, 2012

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here