Cemetery Of Splendour – Somnul thailandez

0
379

Cemetery Of Splendoureste pentru ediţia din 2015 a Festivalului de Film de la Cannes ce a fost Winter Sleep pentru ediţia din 2014, dar nu datorită premiului (nu a primit Palme d’Or), ci atmosferei ce pare desprinsă din altă lume şi (mai ales) ritmului lent în care plutesc scenele ce îţi dau impresia că te scufunzi într-o hibernare vizuală onirică. Dar este un oniric invadat de lumea simbolurilor opace, de acea tăcere stranie ce face trecerea spre o altă dimensiune, deşi imaginile filmate sunt cât se poate de aproape de realitate, nefiind invadate de suprarealism sau de halucinant.

Un experiment cinematografic plin de metafore împrumutate din folclorul thailandez? O meditaţie asupra morţii? O satiră politică deghizată în atmosfera specifică unui realism magic subtil? Este un film greu de caracterizat şi mai ales imposibil de redus la explicaţiile critice. Trebuie doar să ai răbdare în faţa unor scene statice, pline de acea sensibilitate poetică des întâlnită în filmele sau romanele din lumea celor cu ochi migdalaţi.

Apichatpong Weerasethakul, unul dintre acei regizori iconici ai cinematografiei contemporane de artă, demonstrează că, dincolo de faima sordidă a turismului sexual, Thailanda merită să fie asociată mai ales cu lumea miturilor luxuriante, într-un spaţiu al splendorii. În filmul său nu vei regăsi acea splendoare reprezentată de imaginile cu templele aurii care sclipesc în culorile unui apus ce-ţi taie răsuflarea şi nici de graţioasele dansatoare cu ale lor ghirlande de flori exotice, deşi unul dintre personajele feminine ar da de înţeles că vede amintirile unui mare prinţ, al cărui palat se afla cândva în locul unui parc neîngrijit. Splendoarea din acest film este una învăluitoare şi eterică, dar sursa ei nu poate fi localizată, mai ales că ai de-a face cu imagini şi decoruri simple, frustrant de banale pentru cei ce îşi doresc să descopere în film acea Thailandă prezentată în documentare sau ghiduri turistice.

Frumuseţea din Cemetery Of Splendour cere multă răbdare şi aşteptare, dar mai ales un cinefil tacticos, capabil de a detecta acea trecere aproape de nesesizat de la realism la oniric, o trecere realizata prin ritmul filmului, acordat la cel specific respiraţiei unor personaje care dorm de zile întregi, poate chiar luni. Aceste personaje -nişte soldaţi, mai exact- suferă de o boală a somnului inexplicabilă. Salonul, în care sunt îngrijiţi şi vizitaţi de o femeie despre care se spune că le poate citi gândurile şi poate vedea imaginile ce apar în visele lor îndelungate, se transformă într-un spaţiu ireal atunci când sunt aduse lampi ce degajă lumini fosforescente, pentru a ţine coşmarurile departe de pacienţii adormiţi. Aproape toate scenele sunt filmate în acest salon, de la ferestrele căruia se vad rămăşiţele unei păduri luxuriante şi excavatoarele trimise de autorităţi în urma unei misiuni secrete.

Camera somnului devine un spaţiu de trecere către o altă lume, dar nu îţi dai seama imediat, mai ales când ai de-a face cu acel ritual specific îngrijirii unui bolnav obişnuit. Exact în momentul în care gesturile îngrijitoarei ce s-a născut cu un picior mai scurt sau ale tinerei plătite de rudele soldaţilor adormiţi pentru a le citi gândurile şi visele curg în ritmul unei monotonii exasperante, intervin elementele ireale, aducătoare de mister, gata să facă posibilă trecerea spre acea splendoare invizibilă, dar care pluteşte în lentoarea acţiunii. În primul rând încep să fie invocate simbolurile mitice şi legenda care spune că spaţiul alocat spitalului improvizat a fost cândva teritoriul pentru care s-a dat o mare bătălie între două regate, iar sufletele morţilor sorb energia vitală a soldaţilor ce sufera de o stranie tulburare a somnului. Apoi încep să curgă viziunile fetei care poate vorbi cu spiritele, iar un alt personaj feminin susţine că ar fi reincarnarea unei zeiţe. În loc să fie considerate nişte artificii penibile, introduse pentru a-l resuscita pe spectatorul adormit, răpus nu de boala somnului, ci de intoleranţa la filmele de artă desfăşurate lent, evocarea miturilor din folclorul thailandez şi aparitia zeiţelor reincarnate ţi se vor părea fireşti până la urmă, dacă ajungi să te scufunzi în atmosfera filmlui, să îţi sincronizezi ritmul aşteptărilor cu lentoarea dublată de acea linişte stranie, în care simţi că te scurgi pur şi simplu, de parcă ai pluti pe o barcă tradiţională, dar nu pe apă, ci printre personaje.

Cemetery Of Splendourse priveşte, se absoarbe, nu se disecă, aşadar toate simţurile trebuie eclipsate de vizual şi de un şaselea, găsit la spectatorul familiarizat cu talentul unui regizor de a camufla supranaturalul, insolitul, în imagini banale. Apichatpong este un astfel de regizor, capabil să capteze nelumescul în amănunte profane, reuşind să îmbrace detaliile fizice diforme ale unuia dintre personajele feminine în delicateţea ce vibrează în acordurile acelui umor liric specific umanului care poate levita deasupra unei existenţe abrutizate. De fapt, în acest film, ce ar putea fi luat drept o însălilare de imagini fade, cu oarece zvâcniri sfâşietoare ce fac apel la compasiune, nici un personaj nu este ceea ce pare la suprafaţă. Îi poti atribui ce sens vrei, sau te poţi bucura de acea splendoare găsită în confesiunile femeilor ce veghează somnul unor soldaţi adormiţi, confesiuni în care gloria regatului thailandez, mâhnirile contemporane şi melancolia unei resemnări învelite în umorul discret se contopesc, dar nu prind forme clare, după cum nici imaginile din vis nu pot reface o coerenţă găsită numai în starea de veghe.

Cemetery of Splendoura fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here