Charleston – Exista prietenie intre sot si amant(?)

0
1125
foto: Adi Marineci/Rollercoaster PR

Charleston, inclus şi în secţiunea competiţională a Locarno Film Festival, este diferit de filmele româneşti lansate în ultimii ani. Iar aceasta este o veste cum nu se poate mai bună pentru contestatarii filmului românesc, din ce în ce mai vocali de când regizorii Noului Val au început să adune premii la marile festivaluri.

Debutul în lungmetraj al lui Andrei Creţulescu va fi primit cu entuziasm şi multă curiozitate de cei dornici de a vedea o reîmprospătare (mai ales la nivel cromatic) a cinemaului autohton, care să permită şi reîmprietenirea cu publicul temător în faţa filmelor ce prezintă apăsător dramele sociale. În Charleston, problemele sociale (aproape) nu se mai zăresc de paravanul abordării insolite demne de comediile negre a unei drame personale, din care lipsesc dilemele de ordin moral. În loc să devină apăsătoare, abordarea acestei drame ajunge să te destindă, împlinindu-le dorinţele celor ce vor să intre într-o sală de cinema pentru a-şi descreţi frunţile fără a vedea neapărat filme cu proşti.

Viaţa personajului principal interpretat de Şerban Pavlu – un bărbat rămas văduv – nu mai este invadată de România apăsătoare, ci de prezenţa ilară a celui apărut din senin la uşa lui pentru a se prezenta drept amantul fostei soţii, interpretată de Ana Ularu. Soţia protagonistului moare într-un accident de maşină, lăsând în urma ei secretul unei relaţii extraconjugale, pe care Andrei Creţulescu o expune subtil, cât să întreţină tensiunea potenţată de umorul negru în dialogurile savuroase dintre soţ şi amant.

Un alt element care surprinde la acest film este portretul amantului. Intrerpretat de Radu Iacoban astfel încât să dea sarea şi piperul scenelor comice din film, amantul apărut din senin pentru a împărtăşi durerea soţului nu se pliază pe imaginea bărbatului ispititor pe care percepţia colectivă i-o atribuie de obicei amantului. Nu este sigur pe el, dimpotrivă, seamănă mai degrabă cu tocilarul timorat, intimidat de golanii din curtea şcolii. Este ezitant, excesiv de timid şi întâmpină sarcasmul şi impulsivitatea rivalului cu nişte gesturi ce trădează manierele excesive, de modă veche.

foto: Adi Marineci/IMDB

Acest amant pare un copil mare, venit din alte vremuri, având un aer uşor desuet, fără şarmul aferent asociat bărbaţilor manieraţi de altădată. Vrea să facă pace cu soţul femeii adorate, consolându-l, însă acest soţ de neconsolat, interpretat convingător de Şerban Pavlu, vrea orice în afară de pace. Dacă amantul preferă vorbele frumoase, desprinse parcă dintr-o carte despre iertare scrisă de un psiholog naiv, soţul este scump la vorbă, preferând gesturile bruşte şi cam brutale. Durerea îl pietrifică, îl face taciturn, aşa cum poate fi un tip ce se vrea dur în situaţii de criză, dar este în acelaşi timp şi un vulcan clocotitor gata să erupă în replici sarcastice şi acţiuni imprevizibile ce te vor ţine în priză, alimentând latura dinamică a filmului.

Antiteza dintre cele două personaje masculine deviază spre stranietate, mister şi umor negru, nefiind tratată prin clişee (de fapt interpretarea lui Radu Iacoban în rolul timidului cu replici prefabricate pare o încercare subtilă de a parodia filmele ce pretind o abordare inteligentă a conflictului dintre partenerul oficial şi cel secret). Şerban Pavlu întreţine umorul prin replicile caustice menite să-i scoată personajul din carapacea intimidantă a tăcerii ce-l ajută să mimeze forţa copleşitoare a masculului alfa în faţa rivalului. În schimb, personajul interpretat de Radu Iacoban stârneşte hohotele de râs prin gesturile calme şi replicile ce se vor profunde, însă par mai degrabă arsenalul celui fără prea mare experienţă de viaţă, în special amoroasă.

foto: Adi Marineci/IMDB

Amantul interpretat de Radu Iacoban ar fi fost o apariţie ofertantă pentru scenariul unui film tragic-comic, dinamic, având tentă filosofică despre iertare, fidelitate, iubire gelozie sau revendicare emoţională în cuplu. Însă ce promitea a fi începutul unui conflict adesea convertit într-o camaraderie masculină sudată de pierderea aceleiaşi femei devine până la urmă începutul unui travaliu de doliu neconvenţional, care sfidează preocuparea obsesivă pentru veridicitate atribuită regizorilor Noului Val.

Perplex, furios, intrigat, ostil apoi prietenos, personajul interpretat de Şerban Pavlu foloseşte prezenţa amantului pentru a începe să negocieze cât se poate de subtil limitele dintre propria izolare din timpul doliului şi cerinţele revenirii în lumea exterioară. Înotând în propria apatie vecină cu depresia îmbibată în alcool după moartea soţiei, acesta va fi scos din carapacea autoizolării în mijlocul sticlelor de vin şi tărie de amantul fostei soţii, care îl înfurie, dar îl şi intrigă prin aspectul şi purtarile de pămpălău incapabil de a seduce o femeie. Unele scene chiar îţi dau impresia că tocmai de această persoană pe care o respinge vehement are de fapt nevoie soţul neconsolat, care se baricadează în sufrageria plină cu sticle goale şi amintiri, respingând intenţiile bune ale vechilor prieteni de a-l scoate din bârlogul durerii.

foto: Adi Marineci/Rollercoaster PR

Relaţia dintre soţul irascibil şi amantul cu purtări comic-penibile este plină de reacţii greu de anticipat, amuzante, anarhice, când profunde, când prosteşti, adesea ilogice. Pentru mulţi, acest neaşteptat travaliu de doliu în doi este greu de crezut, de transpus în realitate. Dar tocmai asta urmăreşte şi regizorul Andrei Creţulescu: schimbarea grilei de anticipare a recţiilor considerate fireşti, de evaluare a verosimilului, prin îndepărtarea de obsesia pentru autenticitate a cineaştilor din Noul Val.

Reacţiile bizare, pe alocuri absurd-ilare ale personajelor, înlocuiesc obsesia pentru acea autenticitate care vrea să transpună pe marele ecran o realitate nefiltrată, prin ritualul apăsător şi derulat cu încetinitorul al înstrăinării în sânul unei societăţi reci şi nepăsătoare. Charleston reuşeşte să vorbească despre o problemă cât se poate de reală – aceea a pierderii şi a însingurării – fără a recurge la un realism brutal şi fără a lega individualul de social (deşi personajul central este cât se poate de conştient de rechinii imobiliari ce îi ameninţă Bucureştiul).

Vei avea tendinţa să afirmi că Andrei Creţulescu nu polemizează doar cu dependenţii de clişee prin alegerea personajului ce întruchipează tipologia amantului, ci parodiază subtil şi inteligent şi unele elemente nelipsite din filmele româneşti din ultii zece ani, cum ar fi cina obligatorie la care se ciocnesc exploziv mai multe generaţii (vei vedea o turnură comic-absurdă memorabilă a cinei din Sieranevada) sau apariţia personajelor dubioase, ce par să vină direct din lumea subterană, dar care aici par nişte caricaturi ale tipologiilor din filmele cu gangsteri, cum sunt şi cele din scurtmetrajul Kowalski, regizat tot de Andrei Creţulescu. Aceste scene cu tentă de parodie nu fac decât să accentueze originalitatea scenariului şi abordarea insolită ce aminteşte de acele filme indie care atrag fără a putea fi încadrate într-o singură categorie, tocmai datorită mixului de influenţe estetice.

Trecerea de la problemele cu implicaţii sociale la cele strict individuale este marcată de alte schimbări, ce vor modifica de acum în colo aşteptarile publicului ostil filmului românesc, până la Charleston. Prima schimbare vizibilă este cea la nivel cromatic. În locul cenuşiului şi al nuanţelor terne vei vedea unele mai calde, prietenoase cu ochiul, surprinse într-o lumină misterios-nostalgică. Aceste nuanţe sunt compatibile cu noul decor al dramelor surprinse şi al tipologiilor umane. Apartamentul din blocul gri comunist, dătător de claustrofobie, este înlocuit de apartamentul interbelic din centrul Bucureştiului, însă decorat după moda retro-chic minimalistă, în care obiectele vechi se învecinează armonios cu lucrări de artă contemporană (mai ales fotografică).

Nici personajele nu mai fac parte din rândul amărâţilor luaţi prin surprindere de o Românie ce-i invadează abrutizându-i, ci sunt alese din rândul celor având un stil de viaţă modern şi preocupări de emancipaţi. Personajele fac parte din România cu viziune sofisticat-occidentală (fără a o da în snobism), încât tot ce le înconjoară, de la obiectele decorative ale apartamentului la maşina vintage alesă ori la barul unde îşi beau amarul le apropie mai degrabă de protagoniştii filmelor indie din Vest sau de românii care se regăsesc în tipologia celor ce nu mai au aspiraţiile (nici măcar estetice) ale părinţilor crescuţi cu cheia de gât.

Nu întâmplător am insistat asupra nuanţelor din locuinţele personajelor. Vei descoperi cât de importantă a fost alegerea nuanţelor şi a luminii ce poate fi considerată un personaj mut, dar care exprimă ceea ce se ascunde în spatele replicilor. Scenografia care îi va încânta pe cei pasionaţi de artă şi design interior creează stranietatea ce deviază drama personajului spre imprevizibil, dar mai are şi rolul de a permite infiltrarea unei note sentimentale fără a cădea în patetism.

Această stranietate susţinută cromatic, apreciată de criticii internaţionali care au lăudat filmul, este obţinută printr-o dozare a luminii astfel încât să întreţină iluzia că toate încăperile sunt scăldate de un aer ce poate căpăta o consistenţă pâcloasă capabilă să creeze umbre ce degajă mister. Aceste umbre reuşesc să creeze genul acela de magie estetică menită să îţi dea impresia că feţele personajelor surprinse în spaţiile interioare devin enigmatice pe fundalul unor decoruri retro minimaliste, în care predomină senzual nuanţele de roşu, verde, galben sau albastru, apreciate de fanii tablourilor semnate de Edward Hopper.

foto: Adi Marineci/IMDB

Există în decorurile acestui film iluzia prezenţei unui personaj invizibil, care se foloseşte de obiecte şi de muzică pentru a te face să simţi când personajele nu vor să-şi exteriorizeze stările. Acest personaj vrea să te farmece, să pleci încântat din sala de cinema, deşi vezi expunerea unei situaţii dramatice (prin umor negru, ce-i drept). În primul rând alege cu pricepere obiectele decorative, cum ar fi acele fotografii alb-negru ale spaţiului urban, care permit adâncirea perspectivei în mijlocul unui perete plat, astfel încât să creeze impresia evadării, dilatând spaţiul cubic al apartamentului. Apoi lasă raza de lumină ce provine de la veioza retro să-i dea aerului o textură densă, specifică unei camere în care pluteşte senzual o pâclă tabacică. Pentru a întreţine atmosfera insolită în interioarele dominate de semiobscuritate, emoţiile tăcute prind glas prin introducerea inspirată de către acest personaj invizibil a unor compoziţii semnate de Get Well Soon, Dengue Fever, Pretties for You, Harlequin_Jack, Noir Désir şi Pipe’s Not Dead!

Noile schimbări estetice îi vor încânta mai ales pe cei ce şi-ar dori ca filmele româneşti să arate în afara ţării şi părţile frumoase, civilizate şi moderne ale Bucureştiului. Ei vor vedea tot ce este cool la acest oraş în viziunea emancipaţilor din generatia Y. Multe dintre scene par o celebrare a Bucurestiului open-minded, ce-şi deschide larg braţele în faţa diversităţii, mai ales în acele scene petrecute la barul unde văduvul bea singur de ziua lui în timp ce la o masă flirtează nonşalant un travestit interpretat de Istvan Teglas – acelaşi travestit jucat de Istvan Teglas în spectacolul Hedwig ant the Angry Inch.

Tocmai insistarea asupra acestei feţe elegant-emancipate (fără a emana opulenţă) a unui Bucureşti prietenos cu spectatorii educaţi face suportabile aşa-zisele defecte asociate filmului românesc actual: mutarea acţiunii în spaţiul interior, minimalismul narativ, dialogurile simple care înlocuiesc acţiunea dinamică sau comprimarea timpului alocat desfăşurării acţiunii la câteva ore sau zile în care sunt surprinse mai degrabă gesturile repetitive ale personajelor.

Elementele Noului Val s-au păstrat, însă rezultatul final este unul diferit, mai seducător, menit să aducă publicul în sala de cinema datorită devierii spre stranietate a reacţiilor atipice, derutante, ale personajelor. Minimalismul narativ şi gesturile ce exprimă rutina cotidiană nu mai transpun dezolarea claustrofobă, ci permit găsirea unei evadări din cotidianul tern al celor două personaje a căror existenţă şi-a pierdut sensul odată cu moartea femeii iubite.

Datorită alegerii locaţiilor şi a interioarelor, scenele cotidiene statice, exasperante pentru public în alte filme româneşti, devin aici o sursă a imprevizibilului sau a comicului savuros obţinut adesea tocmai din acest imprevizibil ce descrie reacţiile soţului în dialogurile cu amantul. Nu te mai deranjează nici faptul că majoritatea scenelor conţin mai mult dialoguri purtate într-un spatiu interior, mai precis într-un apartament, deoarece focusarea asupra anumitor detalii ale decorului creează voluptate prin dozarea luminii provenite de obicei de la o veioză care le permite anumitor obiecte să furnizeze acea magie stranie, intraductibilă în cuvinte, dar care pluteşte în jurul personajelor aruncându-le o aură misterioasă, amintindu-ţi de scurtmetrajul Kowalski.

De fapt, Charleston demonstrează că detaliile scenografiei ce răsfaţă retina şi dozarea luminii fac din elementele ce atrăgeau blamul publicului nişte atuuri. Prelungirea acţiunilor ce par banale, în loc să transmită monotonia vieţii de zi cu zi, prevestesc de data aceasta o turnură neaşteptată a reacţiilor celor două personaje. Acţiunile banale nu îţi mai dau impresia unor timpi morţi şi nu mai devin sursa plictisului. Dimpotrivă, abia aştepţi să mai zăbovească îndelung aparatul de filmat asupra unui obiect sau asupra unui gest banal pentru că vei şti că îţi va fi răsplătită răbdarea printr-o replică savuroasă ce va fi schimbată între cei doi bărbaţi, care vor să caute răspunsuri, unul prin împăcarea cu soţul femeii iubite, celălalt prin bombardarea amantului ei cu aluzii ironice.

Poţi citi şi articolul 6 filme actuale care te invită la o hoinăreală prin oraş

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here