Ciao, Bella! – sau cum saluti fericirea din mers

0
264

În aranjamentul căminului clasic de odinioară, sufrageria era încăperea aceea aproape mistică în care intrau doar musafirii, în care dispăreau platourile cu prăjituri sau chiselele cu dulceaţă şi în care discuţiile de duminică se întindeau departe de urechile celor mici. La Teatrul de Sufragerie câteva dintre ingrediente s-au păstrat – prăjiturile de casă (foarte bune, mark my words), primirea musafirilor – niciodată mai mult de 20, întotdeauna întâmpinaţi cu papuci de casă – iar locul discuţiilor a fost luat de piesele de teatru, dialoguri intime ale unor personaje palpabile, contemporane şi profund umane.

În piesa Ciao, Bella!, în regia Antoanetei Zaharia, avem radiografiate destinele a trei femei, trei prietene, după cum descoperim până la sfârşit, fiecare victimă a propriilor iluzii şi a proiecţiilor pe care cei din jur au avut grijă să le aşeze peste ele.

În rolurile principale le regăsim pe Catălina Mustață (Puzzle, California Dreamin', Filantropica), Ioana Flora (Déjà Vu, Domestic, Periferic,Marfa şi banii)  și Clara Flores. Prima scenă ni le înfăţişează pe cele trei graţii în câte un avion, fiecare având o altă destinaţie. Cea mai tânără – Ioana Flora – este o actriţă care pleacă la Paris pentru o săptămână. Monologul său îi tradează emoţiile – de la entuziasmul ieşirii din ţară, la fascinaţia pentru capitala franceză şi pentru nonşalanţa locuitorilor săi pe care-i vede meditând pe malul Senei sau sărutându-se pe străzi, la realizarea faptului că este prizoniera unei vieţi pe care o detestă – atât de mult încât nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. Destinul ei s-a împiedicat previzibil: cuprinsă de teama universală că rămâne nemăritată, a făcut păcatul de a da curs primei cereri primite. Devine astfel soţia unui bărbat dependent de fusta mamei şi mamă la rândul său a unui băiețel, Doruţu’, pentru care, în spiritul mamelor eroine, îşi sacrifică toată tinerețea și tot bugetul de călătorie. Concluzia vieţii sale, spusă printre lacrimi, a smuls stoluri de oftaturi de pe margine: Trebuia să mă fi iubit cineva mai mult! Meritam să mă iubească cineva mai mult!

Prietena sa cea mai bună – interpretată de Catălina Mustață–  este temerara grupului, cea care a plecat în Italia în căutarea marii șanse. Viața ei se scurge între aventuri scurte, castinguri dubioase și conversații interminabile la telefon, pe care le încheie de fiecare dată cu formula din titlu – Ciao, bella! Deşi spune că trăieşte lucruri interesante, recunoaşte că perioada cea mai fericită a vieţii sale s-a petrecut în Bucureşti, într-un apartament simplu de pe Moşilor, alături de amicele sale, mâncând sardine ale căror oase le aruncau pe fereastră şi urmărind cu satisfacţie de voyeur idila unui cuplu de vis-a-vis. Singurătatea şi sentimentul de înstrăinare sunt invocate des, mai ales odată cu trecerea timpului. Perspectiva ratării o aruncă în diferite relaţii, dar în final nu se concretizează nimic. Interesantă este pasiunea personajului pentru lupi – un simbol al libertăţii şi al sălbăticiei – şi dorinţa sa de a adopta un asemenea pui.

Cea de-a treia poveste este a emigrantei de origine chiliană jucată de Clara Flores. Traumatizată de modul brutal în care a trebuit să-şi părăsească ţara şi familia în copilărie, ea îşi încearcă norocul în România, scriind şi regizând piese de teatru. Situaţia financiară tot mai grea o determină să-şi caute un job suplimentar şi aşa ajunge ajutor de cofetar. Oboseala şi rutina o vor termina în scurt timp, îndepărtând-o de ea însăşi şi de ceea ce o împlinea cu adevărat. Temperamentul său vulcanic o menține o perioadă pe linia de plutire, fiecare intervenție a sa ascunzând sub masca umorului adevăruri triste, filtrate prin experiențe personale și lecții ale maturității.

Deși stârnește pe alocuri hohote de râs, Ciao, bella! nu e deloc o piesă care animă o sâmbătă seara. La adăpostul lampadarelor, îmbiat de cănile de ceai, ești pus în fața unor caractere identificabile în fiecare cerc, a unor situații pe lângă care ai trecut sau despre care știi suficient ca să rezonezi. De apreciat autoironia personajelor – un cub de gheață bine venit în blazarea călâie care scaldă de regulă neîmplinirea în abordările autohtone. 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here