Cinci Colturi – Noul roman al lui Mario Vargas Llosa prezinta omul captiv intre apetitul pentru scandal, pornografie si dictatura

0
779

Exploziv precum o dezvăluire care dinamitează reputaţii burgheze şi liniştea unor bigoţi. Antrenant precum un thriller politic. Ademenitor precum un mister detectivist. Impudic precum deconspirarea unui secret scandalos, cu afacerişti dedaţi exceselor sexuale, şefi de servicii secrete mânjiţi de sânge, fantezii necurate şi orgii. Picant, dar şi rafinat, în anumite pasaje lascive. Profund precum o alegorie despre vânzarea sufletului de artist. Sentimental şi nostalgic precum un omagiu adus poeziei sud-americane. Aşa este romanul prin care Mario Vargas Llosa îşi sărbătoreşte cei optzeci de ani de viaţă (dintre care şaizeci petrecuţi în campul scrisului), dezvăluind varietatea umană a ţării sale, între ironie şi compasiune.

Elitiştii care l-au descoperit pe Mario Vargas Llosa prin romane precum Sărbătoarea Ţapului, Războiul sfârşitului lumii, Povestaşul sau Conversaţie la Catedrală s-ar putea să considere noul său roman – Cinci Colţuri – mult prea senzaţionalist şi apropiat de cei ahtiaţi după scene fierbinţi descrise muniţios, la graniţa cu pornografia. Pesimiştii ar putea afirma că 2016 a fost de fapt un an în care mulţi veterani ai artei au preferat concupiscenţa deversată abundent, fie în paginile cărţilor, fie pe marele ecran, dacă ajung să compare scenele dedicate sexualităţii feminine din acest roman cu acelea din filmul The Handmaiden, al unui mare cineast care a făcut furori la Cannes jonglând inteligent cu limitele dintre pretenţiile unor elitişti şi regulile unui produs cultural accesibil. Aşadar, înainte de a te întreba ce a păţit Llosa la bătrâneţe, ai suficientă răbdare încât să citeşti despre ce păţise de fapt naţiunea lui în vremea lui Alberto Fujimori, când puterea controla presa, inclusiv modul în care nişte cetăţeni incomozi pentru autoritatea preşedintelui cu apucături de dictator erau mânjiţi prin articole defăimătoare.

Purtând numele unui faimos cartier frecventat cândva de elita boemei creole din Lima, romanul Cinci Colţuri păstrează reţeta specifica multor cărţi de succes ale lui Vargas Llosa: erotismul exuberant având ramificaţii întinse atât spre zonele obscure ale societăţii, cât şi spre conştiinţă, scene incandescente dedicate frumuseţii feminine şi amestecul între drama personală şi tulburările unei ţări sugrumate de un lider despotic (marele blestem al universului sud-american). Drama personală nu este una ieşită din comun. Dimpotrivă, este una cât se poate de întâlnită în cercurile înalte, în care liniştea huzurului este zguduită de pozele unui reputat om de afaceri surprins în plină orgie pornografică.

În rolul afaceristului care o păţeşte este proprietarul mai multor mine – inginerul Quique Cardenas – un tradiţionalist fidel consoartei ce ajunge să îl înşele chiar cu prietena ei din copilărie. Acesta îşi pierde capul o singură dată (deşi pretinde că ar fi fost drogat de un dubios afacerist est-european) şi ajunge să ia parte la o petrecere deşucheată (poate mult peste limitele admise, dacă ne luăm după reacţiile opiniei publice). În timpul orgiei este fotografiat şi ajunge ţinta unui jurnalist de tabloid, care îl şantajează şi despre care se spune că ar fi în cârdăşie cu Doctorul (Vladimiro Montesinos), nimeni altul decât şeful serviciilor secrete din Peru şi mâna dreaptă a controversatului Alberto Fujimori (împotriva căruia a candidat, fără succes, Mario Vargas Llosa). De altfel, întreaga acţiune se petrece în ultimii ani de “domnie” a lui Fujimori, când ţara scriitorului era zguduită de corupţie, răpiri şi acţiuni sângeroase ale bandelor de rebeli, cărora le cădeau victime oamenii de afaceri.

Pe măsură ce ţara era paralizată de starea de necesitate, decretată ca urmare a răpirilor puse la cale de rebeli, iar economia urma să se prăbuşească odată cu fuga investitorilor către ţări mai sigure, viaţa impecabilă din familia lui Quique se zguduia la rândul ei. Soţia lui începea o aventură cu prietena ei din copilărie, devenită între timp soţia celui mai bun prieten al lui Quique, un renumit avocat şcolit în străinătate, iar jurnalistul rapace, vinovat de răspândirea celor mai ruşinoase bârfe şi un părinte al presei tabloide aduse la cel mai înalt nivel al indiscreţiei abjecte şi al calomniei, ajungea să îl ameninţe. O singură noapte sălbatică, despre care nu îşi mai amintea mare lucru, avea să-i dea lui Quique viaţa peste cap şi totodată să-i permită acelei părţi anarhice, scabroase, vulgare şi fetide a Limei privite doar de la înălţimea cartierului select, de unde mizeria se vedea acoperită de vegetaţie, iar noaptea de lumini, să îi invadeze viaţa.

Povestea de la baza romanului pare una plină de clişee despre lipsa eticii, dezastrul moral provocat de publicaţiile de scandal, societatea sud-americană scindată, inegalitate, minciuni, aparenţe înşelătoare, legături între politic şi presă, infidelitate şi ipocrizia din cercurile noilor îmbogăţiţi. Primele pagini anunţă un roman în care frivolitatea de dragul captării atenţiei cât mai multor cititori primează în detrimentul profunzimii. Apoi cobori în straturile adânci şi vezi cum începe să se desfăşoare frumuseţea acestui roman, salvată din marasmul unei Lime sumbre şi mizere (amintite şi în memoriile din Peştele în apă). Această frumuseţe se leagă de timpuri apuse, când labirintul de străzi din Cinci Colţuri era varianta peruană a lui Montmartre, devenită o relicvă a lumii coloniale şi un refugiu al marilor poeţi şi muzicieni creoli. În epoca lui Fujimori, Cinci Colţuri ajunsese, în schimb, un cuib de tâlhari, interlopi şi locul de baştină al Bondoacei, mâna dreaptă a jurnalistului şantajist, care îi distrusese reputaţia lui Quique, dar şi faimosului recitator Juan Peineta, un admirator al artistului Felipe Pinglo, zeul muzicii creole.

Recitatorul Juan Peineta devine personajul care face suportabilă călătoria prin lumea putredă a personajelor din acest roman. El aduce o limpezime luminoasă în decadenta Limă şi devine ultimul martor al vieţii boeme ce frecventa cândva renumita oază a muzicienilor, denumită Cinci Colţuri. Viaţa acestui personaj care ajunge, fără să vrea, pionul ce leagă cele două lumi – a protagonistului din lumea bună şi a faunei dezgustătoare ce îi ameninţă liniştea – capătă melancolia celui ce pierde totul şi ajunge să fie expusă în pasaje sentimentale de o mare sensibilitate, ce descriu viaţa idilică a inocenţilor alungaţi din micul lor paradis de trepidaţiile societăţii.

Mario Vargas Llosa este nemilos (dar şi înţelegător) cu ambele lumi. În timp ce foloseşte numai tuşe usturătoare pentru a reda trăsăturile grosolane ale personajelor din presa de scandal, provenite din păturile sărace ale ţării şi înghesuite la periferia tenebroasă a capitalei, are în vedere şi defectele personajelor fine, şcolite, din high life, care ajung să fie victimele ignoranţei, propriilor ipocrizii şi prejudecăţi, ce le-au îndepărtat şi mai mult de realitatea văzută şi trăită de majoritatea locuitorilor, forţaţi să se lupte cu mizeria într-o societate schizofrenă, ce nu permite migrarea din straturile inferioare spre cele în care se poate trăi şi decent.

Scriitorul virează neaşteptat spre o lume a nuanţelor şi a multiplicării perspectivelor. Toţi sunt vinovaţi, dar şi victime ale aceleiaşi lumi clivate. Jurnaliştii ce scormonesc în mizeria ascunsă de fiecare într-un cotlon obscur al vieţii sale secrete pot deveni şi utili pentru societate, la un moment dat (nu vă dezvălui cum, să nu vă răpesc plăcerea lecturii). La rândul lor, victimele pot cădea în tentaţia de a-şi salva reputaţia dând telefoane în cercurile puterii corupte, pentru intervenţii la nivel înalt. În acest roman care te poartă prin toate straturile societăţii peruane, de la eleganţa cartierelor populate de oameni respectabili şi educaţi la cloaca de vagabonzi, criminali şi oportunişti unsuroşi, Mario Vargas Llosa dezvăluie austeritatea din copilăria personajelor negative ajunse nişte caricaturi ale speciei umane decăzute la cel mai de jos nivel, astfel încât acestea să nu fie decât florile cu miasme greţoase ale unui mucegai la care sunt condamnaţi locuitorii săraci al Limei. În acelaşi timp, arată şi partea nevăzută a moraliştilor, ce îşi trag rădăcinile din marii latifundiari cu mentalitate machistă, apucături de puritani, pofte de satir şi hotărâri de satrap (în scena in care Luciano, cel mai bun prieten al lui Quiche, îşi aminteşte despre povestea şocantă a bunicii lui, o chinezoaică văzută cu ochi răi în lumea bunicului său, provenit dintr-o familie de moşieri tradiţionalişti, care îşi afişau credinţa ostentativ, pentru a masca tentaţiile).

Mult mai apropiat de publicul larg prin exemple şi detalii concrete decât alte romane cu tentă suprarealist-alegorică prin care scriitorii din generaţia lui denunţă apucăturile tiranilor sud-americani, dar la fel de intens când ajunge să dezvăluie dedesubturile relaţiei dintre publicaţiile de scandal şi puterea coruptă într-o cârdăşie criminală, romanul Cinci Colţuri foloseşte liantul erotismului clocotitor pentru a crea satira ludică (şi lubrică) prin care se face trecerea de la tenebros la speranţă. Alegând să îşi publice romanul chiar în anul în care fiica lui Alberto Fujimori candida pentru funcţia de preşedinte, Mario Vargas Llosa reuşeşte să evite fatalismul prin care unii priveau apocalipsa rămasă în urma regimului Fujimori.

Există şi multă speranţă în această carte, venită, surprinzător, din lumea celor vulgari, deoarece Llosa face, subtil, o ierarhizare a personajelor abjecte în cloaca din care fac parte, iar oamenii din presa de scandal, oricâtă scârbă ar provoca prin dispreţul faţă de etică şi demnitatea umană, sunt mici copii în comparaţie cu dictatorii. Într-o ţară sugrumata de frică, Mario Vargas Llosa îţi dă de înţeles că până şi abjecţii guralivi care prind curaj au utilitatea lor şi hedonismul poate fi scos din sfera superficialităţii pentru a salva fiinţa umană din hăul disperării sau de la orice formă de dictatură, fie ea şi una a regulilor impuse de puritani.

Cinci Colturi - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here