The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

0
419
foto: https://www.criterion.com/current/posts/4272-movie-love-in-maharashtra-a-chat-with-shirley-abraham-and-amit-madheshiya

Bijuteria ascunsă a Cannesului. Aşa descrie Alex Ritman de la The Hollywood Reporter acest film, care a fost la un pas de a primi Camera d’Or în 2016. Proiectat şi în cadrul Hip Trip Travel Film Festival 2017, documentarul The Cinema Travellers îi arată publicului o altă bijuterie …una ascunsă privirii, dar care naşte imagini plăcute ochiului. Bijuteria este un aparat de proiecţie a peliculelor de 35 mm, aşa cum vedeai în vechile cinematografe. În epoca de aur a cinematografelor în aer liber, acest aparat era o mină de aur pentru cei ce aşteptau filmele pline de poveşti cu entuziasmul şi devotamentul arătat statuii reprezentând o zeitate aducătoare de belşug.

The Cinema Travellers nu este un doar un film despre gloria şi decăderea cinematografelor ambulante ce străbăteau India, ci şi o declaraţie de iubire plină de nostalgie faţă de vechile cinematografe de pretutindeni. Filmul aminteşte de perioada în care o mână de oameni pasionaţi îi făcea să viseze pe cei rămaşi în satele şi oraşele uitate de lume. Evadarea dintr-o viaţă plată şi împovărătoare era permisă datorită unei role de film şi unei adevărate maşinării care facea minuni în timpul proiecţiei.

Documentarul regizat de Shirley Abraham şi Amit Madheshiya te face să-ţi imaginezi cum ar fi fost să te fi născut cu patru-cinci decenii în urmă şi să te fi strecurat pe ascuns în camera de proiecţie, pentru a vedea cum se nasc imaginile filmului ale cărui detalii incitante ar fi fost anunţate în gura mare prin tot oraşul. La fel de curios a fost şi unul dintre personajele documentarului, al cărui nume indian se traduce prin Lumină, deşi viaţa lui a devenit magie abia după lăsarea întunericului. Pe el, această mare curiozitate de a descoperi de unde vin imaginile de pe ecran l-a determinat să-şi aleagă meseria de reparator de aparate folosite în cinematografele ambulante. În alte timpuri, se facea ditamai coada la uşa atelierului său, deoarece aparatele necesitau intervenţii rapide pentru a le îndeplini dorinţele celor din satele îndepărtate ale Indiei, unde oamenii aşteptau filmele ca pe un vis împlinit.

Visul devenea posibil datorită unor pasionaţi ce aveau conştiinţa unei vocaţii transgeneraţionale. Pe umerii lor erau cărate multe role de film, încât îţi vine să zici că Atlas s-a reprofilat şi în locul Pământului ţine în spate o cutie grea cu visuri efemere şi poveşti ce evadează după lăsarea întunericului dintr-un camion rablagit. În acest camion stă ascuns aparatul de proiecţie de altădată, filmat încât să pară o adevărată maşinărie cu apucături de zeitate capricioasă pe care trebuia să o măguleşti cu beţişoare parfumate şi tămâie scumpă, aşa cum fac proiecţioniştii din acest documentar. Pentru ei, maşinăria era un adevărat idol ce trebuia îmbunat cu beţişoare parfumate şi descântece într-o limbă vorbită de personajele unei epopei apărute pe un ecran adăpostit de un cort ce strângea mulţimea de la târguri şi bâlciuri.

În India peliculei încolăcite pe o rolă, cupola cortului nu mai era simbolul circului unde se întâlneau exponatele cabinetul de curiozităţi, animalele fabuloase, giumbuşlucurile şi acrobaţiile riscante. Noua cupolă a cortului-cinematograf domina decorul cu barăci şi prăvălii improvizate în zilele de sărbatoare care animau peisajul arid şi prăfos. Vocea vânzătorului de bilete răzbătea în tabloul suprarealist al nopţii de bâlci şi coagula mulţimea forfotitoare în faţa cortului. După înserat, vânzătorul de bilete devenea păzitorul graniţei dintre iluzie şi realitate. Era generos cu prichindeii desculţi, care intrau gratuit, însă indiferent la rugăminţile celor mari. În schimbul câtorva rupii, în viaţa oamenilor apăsaţi de poveri şi de arşiţă intrau dansul, poveştile cu amor şi trădări.

Vei fi sedus la rândul tău de calităţile vizuale ale documentarului. Imaginile sunt pline de culoare şi de contrastele fantasmagorice oferite de noaptea indiană din timpul sărbătorilor în care flăcările înalte ale focurilor tradiţionale şi nuanţele intense ale sariurilor sfâşie întunericul pentru a oferi o atmosferă de carnaval hindus. Fără aceste calităţi, ai fi tentat să cam strâmbi din nas în faţa unor oameni vrăjiţi de melodramele indiene. Nu înţelegi de ce în trecut oamenii şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a vedea un film lacrimogen (fie el cu decoruri şi coregrafii spectaculoase), cu femei ce-şi cântau dorul cu voce piţigăiată, acompaniată de sunetele bijuteriilor abundente şi ale materialelor ample, ornate cu pietre strălucitoare. Dar în acest documentar, imaginile nu au patetismul atribuit filmelor comerciale de la Bollywood, ci un aer sentimental suportabil, datorat farmecului desuet pe care îl capătă obiectele asociate kitsch-ului după ce trece epoca lor de glorie. Descoperi multă poezie în camera de proiecţie, unde un personaj feminin dintr-o dramoletă se iveşte din semiobscuritate cu aerul misterios al unei dive ce zâmbea pe afişele de altădată, sporind nostalgia după un trecut al naivilor frumoşi, ce visau cu ochii deschişi într-o sală de cinema.

Deşi faima cinematografelor ambulante din India s-a hrănit cu melodramele de la Bollywood,  imaginile din aceste filme nu mai sunt siropoase odată incluse în documentar. Ele apar precum un fundal mitic îndepărtat, din altă realitate. În locul lor ar fi putut fi proiectate la fel de bine un film de Fellini, unul în care joaca marele Charlie Chaplin, un musical american sau o comedie franţuzească din anii ’50-’60. Mesajul rămâne acelaşi, indiferent de spaţiul cultural de apartenenţă al spectatorului. Este un mesaj trist pentru cinefilii de altădată sau pentru visătorii din zilele noastre, care spune un adevăr greu de îndurat: voluptatea filmului văzut la cinema începe să piardă teren în faţa ecranului unui laptop, iar experienţa fascinantă oferită prin desfăşurarea unei pelicule într-o cameră secretă va dispărea în favoarea noilor proiectoare, mult mai uşor de cărat şi mult mai uşor de înlocuit.

Documentarul vorbeşte despre o lume care începe să dispară, însă poate avea şi o concluzie optimistă, care spune că mai există dorul de vechiul cinema cu pelicule de 35 mm şi că mai există spectatori pentru filmul văzut într-o sală de cinema, fie ea şi una improvizată într-un cort. Totuşi, aceştia sunt din ce în ce mai puţini, chiar şi într-o ţară unde aglomerarea în faţa unui ecran imens era vecină cu prosternarea colectivă în templul unei zeităţi ce-şi aşteaptă adoratorii într-o zi de sărbătoare orientală. Dar sunt nişte spectatori la fel de uimiţi în faţa imaginilor ca în vremurile bune. Cei doi regizori derulează la un moment dat nişte instantanee în care mimicile unor anonimi devin întruchiparea bucuriei pure, ce aminteşte de prima experienţă într-o sală de cinema, în perioada în care televiziunea era un vis inaccesibil.

Regizorii au reuşit să redea acel amestec dintre nostalgie, tristeţe şi emoţiile năucitoare pe care o simt cei ce sunt martorii unei lumi splendide aflate la apus. Prin emoţiile stârnite, filmul ar putea fi comparat cu acele imagini răvăşitoare ale unei clădiri sau cartier ce îşi trăiesc ultimele clipe de glorie înaintea dispariţiei, scufundate în luminile unui apus ce-ţi taie răsuflarea. Asta simţi când vezi personajele documentarului la finalul ultimului spectacol, după ce abandonează aparatul de proiecţie sau când reparatorul spune că praful va acoperi rolele de film, până va deveni asemenea stratului gros de sedimente depuse peste lumile din alte secole, date uitării până la redescoperire, aşa cum s-a întâmplat cu faimoasele civilizaţii de la Mohenjo-Daro.

Indiferent de repulsia pe care iubitorii filmelor de artă o simt pentru melodramele comerciale din Orient, pe care le consideră un atentat la adresa bunul gust, aceştia nu vor ezita să recomande The Cinema Travellers. Ei vor descoperi că filmul nu spune povestea unor călători ce aduc în satele indiene filmele de la Bollywood, ci vorbeşte de fapt despre renunţarea la visurile cinefililor de altădată. Nu despre filmele indiene este vorba, ci despre tot acel univers uman modelat de sala de cinema, unde compasiunea, speranţele, surâsul, aşteptarea primelor scene, curiozitatea şi naivitatea capătă alte dimensiuni.

Filmul devine un mesaj universal de adio înaintea dispariţiei unei relaţii de fidelitate dintre spectator şi sala de cinema preferată, fie ea şi una improvizata. Este vorba despre acea sală micuţă, fără o tehnologie avansată, dar care permitea stabilirea unei legături puternice între spectator şi personaje. Deşi filmul vorbeste despre ultimele călătorii ale cinematografelor ambulante indiene înainte ca vechile aparate de proiecţie să fie vândute pentru refolosirea componentelor metalice, mulţi vor vedea de fapt drama ultimilor proprietari de cinematografe independente din întreaga lume, sau golul exprimat de imaginea cinematecilor cu săli părăsite, care au fost cândva considerate nişte bijuterii ale arhitecturii.

Citeşte şi Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here