Clash – Tom Hanks avea dreptate. Nu-l ratati!

0
656
imagine: filmedefestival.ro

După ce a vizionat Clash, Tom Hanks le-a recomandat cinefililor să nu-l rateze. Şi majoritatea i-ar da dreptate. Îi satisface şi pe cei dependenţi de senzaţiile tari şi de ritmul alert, dar şi pe cei dornici de a vedea un film care să le dea impresia că le oferă acel răgaz cerut de observarea detaliilor psihologice, de la care să înceapă discuţii despre natura umană. Clash te cutremură şi te face să-ţi sincronizezi pulsul cu al personajelor, cum puţine filme reuşesc fără a prelua reţeta facilă a unui blockbuster împănat cu acţiune şi cascadorii.

Filmul are intensitatea unei călătorii infernale, suspansul cu potenţial anxiogen indus de alunecarea bruscă în mijlocul mulţimilor isterice, neprevăzut, emoţii credibil transmise, mesaj umanist fără patetism, realism şi o turnură nesperată, datorată unui decor provocator prin dimensiune. Folosind tumultul unui film de acţiune occidental şi cadrele realiste ce amintesc de autenticitatea unui reportaj din zonele fierbinţi, regizorul prezintă realitatea clocotitoare dintr-un colţ de lume asociat Orientului nesupus, în care sunt incluse adesea şi ţările preponderent musulmane, după evenimentele din Primăvara Arabă.

www.bohememag.com
www.bohememag.com

Considerat unul dintre cele mai bune şi tulburătoare filme selectate la Cannes în 2016 şi incluse în secţiunea Un Certain Regard, Clash, regizat de Mohamed Diab, este o întâlnire trepidantă între oameni diferiţi, cu idei la fel de diferite, apărate cu patosul ce poate naşte monştri într-un Egipt luat cu asalt de cei ce se consideră nişte progresişti, ţinuţi multă vreme sub teroare, dar şi de fanaticii religioşi. Clash are acel ritm antrenant şi exploziv al unui film de box office, profunzimea unei reflecţii despre urmările tragice ale intoleranţei şi ale fanatismului în raport cu alteritatea şi consistenţa unei piese de teatru cu prelungiri în absurd. Interesul spectatorului este captat exclusiv prin drămuirea emoţiilor şi reacţiilor expuse dezlănţuit de fiecare personaj. În mare parte, adrenalina pompată constant pentru a ţine spectatorul în stare de alertă se datorează tipologiilor umane incompatibile înghesuite într-un spaţiu minimalist, nefiresc de restrâns pentru un film care te ţine lipit de scaun. Însă restrângerea sufocantă a spaţiului a fost o decizie cum nu se putea mai inspirată, deoarece le-a permis detaliilor legate de acea diversitate umană, inflamabilă într-o ţară zguduită de conflicte interne, să plonjeze într-o atmosferă suprarealistă şi totodată atât de bine ancorată în realul privit prin ochii unui fotoreporter curajos.

Doi jurnalişti care vor să ducă la capăt un reportaj despre mulţimile ce iau cu asalt străzile din Cairo după alungarea preşedintelui Morsi (ce i-a urmat lui Mubarack) sunt luaţi drept rebeli fundamentalişti de către autorităţi, săltaţi de militari şi închişi într-o dubă ce străbate capitala Egiptului spre o destinaţie necunoscută. La fiecare oprire a dubei, începi să vizitezi Egiptul nearătat în ghidurile de călătorie, pe măsură ce apar alţi ostatici ai militarilor, printre care nişte adolescenţi cu purtări moderne, o tânără cu văl, dar a cărei atitudine este departe de cea a unei femei supuse, atunci când înfruntă opiniile bărbaţilor progresişti, o mamă care se răsteşte la soldaţi pentru a le da un motiv de arestare doar pentru a fi şi ea urcată în dubă alături de soţul şi fiul ei, un fundamentalist ce vrea să-şi facă prozeliţi care să-l urmeze orbeşte şi câţiva locuitori inofensivi ce nimeresc întâmplător în infernul de pe străzi.

imagine: www.festival-cannes.com/en/films
imagine: www.festival-cannes.com/en/films

Personajele vor avea momente de confruntare verbală, dar şi de solidaritate. Schimbă furioase nişte opinii acide, încât ai impresia că muniţia lor sunt cuvintele sarcastice şi zeflemitoare ce au impactul psihologic al unei blasfemii pentru cei din tabăra adversă. Când unul dintre ei pare să se clacheze fizic, apar dovezi nebănuite de altruism. Pe măsură ce iadul claustrofob devine feroce, iar supravieţuirea este ameninţată, intensitatea emoţiilor creşte, iar actorii pun în scenă un credibil spectacol al instabilităţii imprevizibile, alternând tragedia ţipătoare cu acalmia, exact ca pe scena unui teatru. Se resping, se ajută, se iau în râs, încearcă uneori să se se protejeze unele pe altele, cântă, îşi amintesc de cei dragi şi de o patrie a firescului, apoi îşi dau seama că numai o singură decizie colectivă le mai poate salva, în ciuda opiniilor diferite ale fiecăruia despre o altă salvare…a Egiptului.

Pe măsura ce suspansul creşte odată cu metodele ingenioase găsite de unii protagonişti pentru a evada din dubă, ai impresia că sala de cinema este înghiţită de spaţiul claustrant al unei cutii de metal, în timp ce situaţia din exteriorul dubei se transformă dintr-o revoluţie într-un delir coşmăresc. Încercările de evadare nu fac decât să comprime şi mai mult spaţiul, pe măsură ce trăirile fiecărui personaj dau în clocot. Este nevoie de un singur cuvânt având interpretări blasfemice pentru a declanşa un conflict. În acest portret colectiv al disperării, regizorul surprinde cu o pricepere de psiholog trecerea de la o stare la alta. Vei vedea o transpunere autentică a unui registru amplu de trăiri, ce oscilează între doi poli ai intensităţii extreme: compasiunea şi ura.

imagine: en.unifrance.org/movie
imagine: en.unifrance.org/movie

Nu trebuie să cunoşti detaliile politice ale Egiptului în care se înfruntă grupările de simpatizanţi ai taberelor ce vor sa preia puterea după alungarea preşedintelui Morsi. Regizorul Mohamed Diab a realizat un film care iese din spaţiul geografic al Egiptului actual pentru a deveni o parabolă cinematografică despre incapacitatea de a-l asculta pe celălalt, de a-i permite să fie el însuşi, să se orienteze, folosind propria minte, prin haosul unei societăţi cutremurate de înlăturarea unui conducător. Făcând abstracţie de localizarea geografică din film, ţi-ai putea imagina cum s-ar putea repeta situaţiile conflictuale din Clash dacă ar fi închise într-un spaţiu restrâns nişte persoane (chiar şi din ţările cu lungă tradiţie democratică) simpatizante ale unor idei, valori, partide politice sau stiluri de viaţă opuse.

Beneficiind şi de acţiunea spectaculoasă împrumutată parcă din filmele despre cursele infernale transformate într-un joc absurd cu personaje captive, dar şi de o viziune regizorală insolită, care să-i pună în valoare mesajul profund, Clash este mai mult decât o peliculă a cărei intensitate şi derulare te fac să conştientizezi dimensiunea umană a unei situaţii politice prezentate pentru cei din alte colţuri ale lumii sub forma unei analize degajate. Mesajul filmului se propagă dincolo de frontiera lumii arabe pentru a spune un adevăr greu digerabil despre întâlnirea ostilă dintre mentalităţi diferite, un mesaj valabil pentru toate meridianele, doar credinţele, opiniile apărate furibund şi obiectul disputelor fiind unele diferite.

Tot ce pare ancorat în realitatea contemporană a Egiptului va fi împins într-o zonă a reacţiilor exagerate, pe măsură ce întregul cadru este acaparat de agitaţia personajelor, al căror prizonierat dilată realitatea până la halucinant, în absenţa unui motiv credibil, pe care exteriorul refuză până la urmă să-l ofere. Personajele nu ştiu de ce sunt închise, plimbate într-o dubă printr-un Cairo al mulţimilor ce se izbesc haotic, susţinând cauze diferite, dar pierzand proporţiile argumentelor. Îşi cunosc doar motivele ce le-au adus în piaţa protestelor, pe care fiecare le apară agresiv în faţa celorlalţi.

imagine: cineuropa.org
imagine: cineuropa.org

Impresiile puternice pe care filmul le trezeşte sunt legate mai ales de modul prin care Mohamed Diab reuşeşte să păstreze interesul spectatorului, în ciuda lipsei unei poveşti bine închegate. Secretul constă în gestionarea oscilaţiei dintre un realism asociat adesea reportajelor din mijlocul infernului, al mulţimii furibunde – un realism atribuit imaginilor ce prezintă haosul văzut prin fereastra dubei de către personajele stupefiate – şi atmosfera stranie din interiorul dubei, ce reflectă prizonieratul aberant care transformă realul în imaginile halucinante demne de o lume fără intervenţia unui sens salvator, în care personajele se simt abandonate. Oscilaţia dintre halucinantul asociat spaţiului interior, reprezentat prin căldura sufocantă şi prin trecerea de la o stare la alta, şi realismul din spaţiul exterior, surprins prin lentila jurnalistică, pot creea o simbioză între acel tip de cinematografie care imită realitatea nefiltrată şi estetica unui documentar ce vrea să capteze cu orice risc autenticitatea de la faţa locului.

Vei aprecia talentul acestui regizor de a crea emoţie şi profunzime ignorând acelor elemente şi convenţii vizual-calofile prin care sunt expuse până la dilatarea patologică sentimentele personajelor. Diab nu opreşte camera mult timp asupra unui singur personaj, fie el şi unul expresiv. Pentru a surprinde acea adâncine psihologică, pe care alt regizor al fi urmărit-o în cadre mult mai lungi, îi sunt suficiente câteva secunde intense cu mimicile unor personaje care se uită debusolate pe fereastră, cerşind parcă atenţia mulţimii din exterior, arătându-se deopotrivă înspăimântate, paralizate de frică, şi dornice de a cere ajutorul.

imagine: levant.tv
imagine: levant.tv

Clash este genul acela de film ce depăşeste spaţiul intelectual-festivalier, fără a se recurge la efecte speciale şi la bugete exorbitante. Regizorul Mohamed Diab a demonstrat că se poate obţine implicarea şi atenţia spectatorului, fie el şi unul preteţios, prin resurse modeste, recurgând la o furtună psihologică într-un decor mai mult decât minimalist, ce le-ar fi putut juca feste chiar şi regizorilor cu mai multă experienţă în realizarea unor filme în care personajele sunt blocate într-un cub sufocant, până ajung la exasperarea epuizantă. Interacţiunea dintr-o dubă a unor personaje cu trăiri intempestive, şi care provin din tabere diferite, este atât de bine gestionată, încât ai iluzia că eşti răpit din sala de cinema şi aruncat în mijlocul unui Cairo luat cu asalt de haosul brownian al unor mulţimi dezlănţuite care se intersectează, se ciocnesc şi apoi devin o masă amorfă de perdanţi abandonaţi în propria fierbere iraţională, dar având revendicări bine raţionalizate de-a lungul timpului. De la început şi până la sfârşit, cantitatea de adrenalină a spectatorului şi cea cea resimţită de personaje vor fi aproape identice. Spectatorul va fi branşat la emoţiile personajelor, va respira alături de ele, se va revolta şi va rămâne descumpănit într-o lume în care nimic nu mai are sens exact atunci când fiecare pretinde că a găsit un sens.

În România, filmul Clash a fost proiectat, în premieră, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia 2016.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here