Climax – Ispititor, hipnotic si greu de uitat

0
353
foto: Independenta Film

Climax dovedeşte încă o dată că filmele lui Gaspar Noe nu pot trece neobservate, nici în lumea bună de la Cannes, nici în rândul publicului care vrea să fie scuturat şi expulzat ingenios din zona de confort. De data aceasta Gaspar Noe s-a remarcat printr-un spectacol vizual irezistibil, delirant şi hipnotic, livrat sub forma unui horror deghizat în promisiunea unei petreceri dezlănţuite.

Gaspar Noe a reuşit să transforme sala de cinema într-o petrecere de neuitat. Doar că i-a adăugat lascivităţii extreme asociate unui party dezinhibant o latură tenebroasă exploatată vizual prin culori tari ce amintesc de clipurile sexy din anii ’90. Alegând să vezi Climax, tu vei deveni observatorul-voyeur al acestei petreceri hardcore de tipul unei orgii dansante.

La început vei urmări captivat spectacolul intens al unor dansatori ce pun la cale o coregrafie nebunească. Evoluţia stupefiantă a petrecerii este anunţată de mişcările acestor dansatori care se pregătesc pentru un concurs. La un moment dat, mişcările lor devin din ce în ce mai alerte, mai complicate şi mai provocatoare, pe măsură ce beatul muzicii puse de un DJ abil creşte în intensitate astfel încât să-i inducă spectatorului presimţirea turnurii halucinante pe care o vor lua evenimentele.

Dansul se prelungeşte cu petrecerea în care graniţa dintre plăcere şi haosul coşmăresc al instinctelor ce rup cenzura este înlăturată. Dar alăturarea erotismului şi a terifiantului din imaginarul regizorului deviază petrecerea unei trupe de dansatori într-o nebunie colectivă provocată de întâlnirea dintre alcool şi droguri. Totul în numele unei descătuşări a corpului pentru care personajele sunt în stare de orice.

foto: Independenta Film

Succesul de public al unui astfel de film se bazează pe un cocktail de elemenente previzibile dar care, dacă nu sunt bine dozate, pot face dintr-un horror psihologic un fiasco. Gaspar Noe nu a făcut decât să amestece inspirat nuanţele tari, paroxismul cu tenta senzuală, coloana sonoră ce le permite ritmurilor să pulseze insinuant şi erotismul cu flirtează cu pornografia, manifestat printr-un dans colectiv dezlăntuit.

Climax seamănă cu pariul unui regizor ce vrea să îmbine irezistibil (dar şi insuportabil prin stările induse) calităţile vizuale ale unui horror psihologic art house. În acest dance-horror psihologic au fost reciclate stridenţa culorilor electric-pop ale videoclipurilor sexy din anii ’90 şi estetica unui film comercial despre adolescenţii care vor să îşi facă de cap, dar se trezesc în mijlocul unui coşmar din cauza unui rău nevăzut ce le strică petrecerea şi îi face să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele intenţii.

Gaspar Noe s-a priceput să amestestece memorabil voluptatea cu stupefacţia şi adrenalina, iar dansatorii au transformat acest cocktail într-o coregrafie impecabilă, devenită cheia succesului atins de acest film. Te vei trezi în mijlocul unei trupe alcătuite din tineri pentru care dansul este totul, iar asta se simte în coregrafia lor acaparantă pentru spectatorul vrăjit de mişcările ce sfidează limitele corpului.

Personajele sunt aduse împreună de pasiunea pentru dans. Îşi unesc forţele pentru a oferi o coregrafie de neuitat, precedată de repetiţii ce sfidează epuizarea. După repetiţia organizată undeva într-un hotel dintr-o zonă înzăpezită – un hotel demn de un horror psihologic tributar vechilor reţete- dansatorii încep să flirteze. Unii se apropie, alţii se resping.

foto: Independenta Film

Dansatorii îţi dau impresia că ai nimerit în mijlocul unui party cool, unde totul este permis. Anumite dialoguri incitante sunt premeditate, altele sunt improvizate într-un mod adolescentin teribilist, încurajate de cantitatea de alcool. Toţi vor să poarte masca relaxării şi a dezinhibării date de încrederea în sine. Se folosesc de muzică pentru a se apropia curajos unii de ceilalţi, mai ales că este vorba despre o trupă în care dansatorii vin din culturi şi etnii diferite. Însă tocmai când entuziasmul promitea începutul unor interacţiuni picante şi al unei orgii gratificante, maleficul erupe şi tulbură apele plăcerii colective.

Pentru a face un horror bun, fără oameni bântuiţi şi clişee tâmpe, Gaspar Noe demonstrează că nu ai nevoie decât de o muzică potrivită, de nuanţele ce pot exprima acea întâlnire dintre erotism şi angoasa unui coşmar, mişcările potrivite ale camerei, reglarea luminii şi un spaţiu în care acel ceva navăzut pândeşte la cotitură, un spaţiu care să exprime coborârea din paradisul simţurilor eliberate de alcool direct în infernul ce vine după ce petrecerea degenerează.

Un rol vital în  favorizarea unei imersiuni în atmosfera filmului îl au mişcările captivante ale dansatorilor ce au executat un veritabil tur de forţă datorită unei coregrafii solicitante şi ameţitoare pentru ochii spectatorului. Camera de filmat surprinde mişcările din ce în ce mai alerte şi îndrăzneţe executate de cei ce depăşesc limitele flexibilităţii astfel încât spectatorul are impresia că pluteşte deasupra personajelor captive în propriul dans.

foto: Independenta Film

Erotismul exprimat de mişcări, nuanţele puternice ale costumelor îndrăzneţe şi pulsaţia continuă a beatului electronic tranformă ecranul într-un vortex. Sunetul şi culoarea intră în genul de complicitate menit să-ţi ofere acea imersiune în atmosfera creată de personaje, necesară unui horror psihologic început cu veselia unei petreceri între persoane unite de spiritul de echipă.

Ca în orice horror psihologic bazat pe dinamica unui grup, şi în acest film are loc o scufundare în infernul reprezentat de intenţiile ascunse ale celorlalţi. În cazul personajelor din film, trapa ce permite scufunarea lentă în infernul reprezentat de ceilalţi este momentul în care unul dintre participanţi le pune celorlalţi substrante dubioase în băutură.

Ce se anunţă a fi doar o altă orgie fără efecte morale pe termen lung se transformă într-o furie colectivă dublată de reacţii paranoide. Personajele încep să se suspecteze unele pe celelalte, să îşi dezvăluie simpatiile şi intenţiile ascunse pe măsura ce drogurile îşi fac efectul.

În ciuda reacţiilor impulsive şi a transformării fiecarui personaj în ceea ce are de ascuns sub masca afişată pentru a face o impresie bună în cadrul grupului, filmul este departe de cele obişnuite, în care o petrecere se termină rău din cauza unor gesturi teribiliste previzibile.

Gaspar Noe dovedeşte că ştie cum să îţi ofere un film intens renunţând la clişee. Nu vei identifica obişnuitele tipologii care participă la o petrecere ce ia o turnură terifiantă. Nu vei vedea nici sânge, şi nici personajul diabolic nu este uşor de ghicit. Oricine ar fi putut folosi drogurile pentru a-şi tranforma colegii din echipa de dans în ceea ce nu ar vrea să fie şi oricine poate prelua puterea în haosul colectiv declanşat.

Climax este genul de film care va împărţi spectatorii în două categorii. Unii vor căuta o coerenţă specifică unei poveşti cu mesaj şi explicaţiile privind efectele nefaste ale drogurilor. Alţii vor suspenda orice tentativă de a găsi o coerenţă narativă, abandonându-se în culorile tari ale unei realităţi fără sens, unde logica este anulată pe măsură ce pornirile sunt eliberate de sub dominaţia raţiunii. Aceştia din urmă nu vor căuta un sens, ci se vor bucura de talentul regizorului dovedit în transformarea unei realităţi într-o irealitate coşmăresc-abisală.

Un rol la fel de important în crearea atmosferei în care extazul incendiar şi groaza se întrepătrund îl are şi spaţiul ales. Locul în care se desfăşoară acţiunea seamănă cu genul acela de hoteluri comuniste lăsate în paragină, dar are şi elemente ce amintesc de hotelurile din filmele horror low budget, în care stridenţa neoanelor ce vrea să mascheze aspectul ieftin ajunge să îţi dea fiori.

Alternanţa dintre întunericul holurilor părăsite şi luminile orbitoare ale neoanelor aminteşte de acele filme horror în care un spaţiu decrepit şi aproape abandonat devine o altă lume, una ce pare desprinsă dintr-un coşmar lipsit de logică, pe care îl iei ca atare, fără să îl poţi explica după trezire. Gaspar Noe foloseşte nuanţele pentru a lumina straniu acest spaţiu, dominant fiind roşul incendiar ce acaparează obsesiv cadrele, inducând ideea de hedonism prelungit în infern, mai ales în momentele în care personajele cad pradă haosului instinctual.

Spaţiul îi oferă lui Gaspar Noe posibilitatea de a transforma holurile şi camerele în adevărate labirinturi în care personajele se pândesc, se caută, se vânează, se acund sau din care vor să evadeze. Goana personajelor dintr-o încăpere în alta este filmată în aşa fel încât să pară că ele hălăduiesc pierdute prin infern, un infern în culori pe cât de stridente, pe atât de excitante. De fapt, filmul dovedeşte că atâta vreme cât ai un director de imagine priceput, poţi face din simplitatea neofertantă a unor holuri şi încăperi ce amintesc de cele mai infecte cămine studenţeşti un loc stimulant pentru retină, datorită culorilor hipnotic-sexuale.

foto: Independenta Film

Calităţile filmului se mai sprijină şi pe decizia inspirată a regizorului de a sincroniza stările asociate spaţiului cu ale dansului ca mijloc de trecere într-o lume unde totul este posibil, unde orice urmă de autocenzură este anulată. Gaspar Noe le-a permis dansatorilor deveniţi personajele filmului său libertatea de a improviza. Şi ce altceva decât un dans contemporan era mai potrivit pentru a exprima inexprimabilul, ceea ce se poate sustrage aşa de uşor explicaţiilor verbale, dar mai ales apropierea dintre plăcere şi dezgust, dintre voluptatea riscului prin pierderea controlului şi teama de abandonul în haos.

Sincronizarea dintre coregrafie şi muzică a putut compensa lipsa replicilor elaborate şi latura narativă care face trecerea de la momentele inofensive la cele în care personajele îşi arată partea distructivă, pe măsură ce locul în care nimeresc devine la rândul lui ameninţător, claustrofob. Muzica şi dansul creează atmosfera specifică filmelor în care personajele teribiliste vânează plăcerile extreme, însă devin captive într-un loc unde bântuie o forţă nevăzută care îi atrage spre distrugere precum un blestem.

Tocmai datorită sincronizării dintre culori, intensitatea muzicii şi pulsaţiile când extaziate, când spasmodice ale trupului este permisă alunecarea insesizabilă în haosul provocat în mintea fiecărui personaj care va contribui la psihoza colectivă menită să alimenteze acest horror livrat sub forma unei petreceri perfecte. Pe toată durata filmului vei avea impresia că de fapt nu în pahar se afla drogul, ci în muzica DJ-ului, ce încurajează mişcţrile eliberate de limitele autocenzurii.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Top 5 filme erotice

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Top 5 filme erotice

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here