Clocotul sangelui – Cine a cunoscut adevarata femeie?

0
842

Clocotul sângeluiare farmecul nopţilor tomnatice petrecute într-un conac franţuzesc, lângă un şemineu, alături de un pahar de vin a cărui aromă este învăluită în mirosul fructelor coapte. Şi te-ai putea lăsa păcălit de Irene Nemirovsky, această Francoise Sagan a Parisului interbelic, ajungând să-l invidiezi pe aventurierul Silvio, care, înainte de a se retrage la gura sobei şi-a permis extravaganţa de a renunţa la viaţa liniştită de moştenitor bogat şi la mondenităţile pregătite unui burlac pentru a rătăci din Congo până în pădurile virgine din ţinuturile reci. Dar exact când Silvio renunţă la gustul vinului năvalnic, încercând un buchet mai potolit, văpaia din şemineu începe să degaje o căldura menită să trezească epiderma prin acea lavă din sangele încălzit nu de un pahar, două de vin în plus, ci de secretele amoroase ce spulberă liniştea idilică a celor din familia sa.

Acest roman ţi se va părea unul atipic pentru stilul care a făcut-o celebră pe Irene Nemirovsky, dacă ai cunoscut-o prin romanele Neînţelegerea, Duşmanca sau Balul. Evenimentele nu mai sunt privite prin ochii unor personaje feminine însetate de libertate şi de pasiuni tabu, care tânjesc după tumultul Parisului nebun, ci prin amintirile unui personaj masculin rătăcitor, ce se încolăcesc peste un prezent fad asemenea iederei ce se prelinge peste un chateau, iar decorurile specifice unei capitale franceze în plină epocă de aur a descătuşării libertine sunt înlocuite de imaginile unui sat pe cât de pitoresc, pe atât de neprimitor cu oamenii (dar mai ales cu femeile) ce îşi permit să se lase mistuiţi de ispitele ce le dilată zilele monotone îmbibate de un provincialism îmbâcsit.

Descrierile picturale ale naturii şi ale scenelor de interior amintesc de tablourile cu scene domestice luminate de nuanţa lăptoasă a braţelor delicate acoperite de faină, ce redau imaginea unei femei ce îşi păstreaza cochetăria senzuală chiar şi atunci când frământă aluatul, şi îţi dau impresia că ai în faţă încercarea unei scriitoare de a imita stilul unui clasic decrepit din secolul al XIX-lea. Dar observaţiile psihologice adânci şi protagonistele ce îşi oferă dreptul de a se abandona unor aventuri erotice discrete, pe care însă le savurează cu voluptatea păstrării unui secret subversive, te readuc în secolul modernizării scriiturii feminine, când Irene Nemirovsky deschidea nişte drumuri noi în ceea ce priveşte modul îndrăzneţ de a prezenta feminitatea în literatură. Deşi Clocotul sângelui este scris din perspectiva unei voci masculine căreia i se atribuie observaţiile incisive domolite de melancolia, reflecţiile şi revelaţiile seducătoare asupra psihologiei feminine întâlnite mai degrabă la protagoniştii dintr-un roman scris de Sandor Marai, încât ai impresia că Nemirovsky l-a spionat când acesta a scris Lumânările ard până la capăt, personajele feminine sunt de fapt acelea care uimesc prin secretele ce sunt gata să provoace tragedii, să răstoarne liniştea şi morala provincial-burgheză încremenită de sute de ani.

Când nepoata lui Silvio îi povesteşte despre fapta cutremurătoare a celui ce-i devenise amant, tihna părinţilor ei, al căror mariaj reprezenta pentru el tabloul armoniei conjugale, degajând o căldura molatecă pentru aventurierul rătăcitor întors la matcă, se fărâmiţează, iar bârfele rostite în surdină ale ţinutului plin de conace intrate în posesia unor locuitori posaci, încuiaţi şi clevetitori, încep să capete forma unei agitaţii ce a cuprins ramăşiţele unor obiecte înainte de a fi mistuite până la capăt. Pentru Irene Nemirovsky, personajele feminine adulterine nu sunt imorale, ci purtătoare ale unui drept ancestral revendicat de fiinţele care vor să simtă într-o lume unde oamenii sunt sufocaţi de ipocrizie şi acceptă normele rigide înainte de a-şi permite să traiască nesăbuit, să-şi pună întrebări incomode. Adulterul feminin este perceput de Irene Nemirovsky, atunci când scrie despre el, drept un strigăt secret al unei protagoniste nefericite, un manifest clandestin al emancipării afective gata să cucerească noi nuanţe emoţionale, în acei ani în care Madame Bovary sau Georges Sand scandalizau încă, iar tema erotismului feminin în literatură era mai mult abordată de scriitori decât de scriitoare.

Helene şi Colette, mamă şi fiică, ajung să repete aceleaşi greşeli ce alimentează un secret transgeneraţional, doar că, spre deosebire de alte personaje feminine create de Irene Nemirovsky, nu se lăfăie sfidător în plăcerile ascunse ale relaţiilor interzise, revendicându-şi dreptul de a se redescoperi ca formă de protest într-o lume a bărbaţilor, ci sunt aproape răpuse de remuşcări, ajungând să ceară îndurare. Drama lor, moştenită din generaţie în generaţie precum bijueriile preţioase şi blănurile de zibelină, ar fi putut anunţa o desfăşurare previzibilă a romanului, dar acele reflecţii memorabile referitoare la modul în care secretele şi aventurile galante dezvăluie metamorfozele feminităţii te vor împiedica să laşi cartea din mână chiar dacă te enervează poveştile de pe vremuri. Gândurile personajului Silvio, năucit de modul în care secretele dezvăluite îi schimbă opiniile referitoare la femeile din jurul său, percepute drept nişte statui ale castităţii, nu se demodează, păstrându-şi sensul şi în zilele noastre.

Asemenea pergamentelor de altădată, pe care anticii au scris istorisiri amoroase şi pe care, mai târziu, călugării le-au răzuit răbdător, ca să aştearnă în locul lor povestea vreunui sfânt, înconjurată de desene naive, femeia de acum douăzeci de ani dispăruse cu totul în spatele lui Helene din prezent (…) Cine a cunoscut adevărata femeie- amantul sau soţul? Oare femeile acestea sunt atât de diferite? Sau sunt inseparabile, legate una de cealaltă într-un mod subtil. Sunt alcătuite din două substanţe ce alcătuiesc împreună o a treia, care nu seamănă cu niciuna dintre primele două? Asta ar însemna că nici bărbatul, nici amantul nu cunosc femeia adevărată.

Clocotul sângelui surprinde acea ultimă văpaie a secretelor feminine ce îi joacă o farsă unui faun epuizat, ce şi-a înecat în serile de singuratate dorul după anii în care prindea nimfe, lăsând simţurile amorţite să-l asigure că urmează iarna înţelepciunii specifice unei singurătăţi asumate. Pentru Silvio, acest faun obosit, sângele abia în toamna existenţei dă cu adevărat în clocot, dar este clocotul produs de vulcanul altora. Lui nu-i mai rămâne decât să contemple ipostazele feminine ce se vor sustrage unui sens al dreptăţii adoptat de nişte personaje masculine ce devin ridicole încercând să invoce pedepsele unui tribunal de tip burghez, încât ajungi să te întrebi dacă protagonistele infidele nu sunt, în acest roman, decât nişte prezenţe alegorice dintr-un tablou satiric prin care se vrea demitizarea farmecului discret al vieţii construite pe ceritudinile altora, moştenite fără drept de refuz.

Irene Nemirovskynu s-a dezis nici în Clocotul sângelui de acel tip de personaj feminin ce vrea să calce în picioare vechile moravuri, să facă praf chibzuinţa de parcă ar fi farfuriile din lut grosolan ale unei rude ciufute, gata să adulmece gândurile ascunse pentru a prevesti tragedii. Pe măsură ce te vei apropia de final, vei descoperi cum toate remuşcările personajelor feminine devin doar nişte atitudini prevăzătoare în micul târg al clevetitorilor având pretentii de mici burghezi, ce se raportează la pasiuni şi emoţii cu aceeaşi zgârcenie ce îi face să lase în paragină saloanele cochete ale palatelor cumpărate la un preţ mic de la cei ce vor să evite falimentul peste noapte. Ştiind ce-i poate pielea unei scriitoare precum Irene Nemirovsky, speri ca toate aceste remuşcări aparente să fie date la o parte în favoarea unei risipe afective pe care oamenii din sătucul pitoresc unde se petrece acţiunea o condamnă cu multă înverşunare, astfel încât să iasă iar la suprafaţă imaginea subversivă a feminităţii.

Editura Allfa, 2015

sursa imagini: www.pinterest.com; Musetouch Visual Arts Magazine (pictura: The Roses of Heliogabalus, detail, by Sir Lawrence Alma-Tadema, 1888;)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here