Close-up: mame si fiice in filme

0
621

Tot mai mult în preajma sărbătorilor vedem imaginea familiei în calitatea ei de refugiu, centru de liniște și sprijin; și pentru mulți așa și este. Dar tocmai profunzimea nucleului familial poate fi sursa unor mari dezechilibre și vulnerabilități. Deși nu e un subiect prea dezbătut la nivel general, relația dintre mame și fiice a fost abordată de unii dintre cei mai mari regizori ai lumii:

 

Mildred Pierce (1945)  – o mama prea iubitoare

 

  

 

Figura de la care a pornit ideea acestui "top", Joan Crawford, a fost una dintre cele mai talentate și longevive actrițe ale Hollywood-ului clasic. Cu o carieră întinsă peste 4 decenii, nu fără umilințe și dificultăți, ea și-a câștigat singurul Oscar pentru interpretarea personajului titular în filmul Mildred Pierce. Povestea unei femei părăsite de soț, aflată într-o luptă pentru independență financiară, dar și pentru afecțiunea fiicei ei, un copil foarte răsfățat, care se transformă într-o tânără manipulatoare și chiar tiranică.

Ironia face ca, în viața reală, Crawford să fi fost o mamă cel puțin abuzivă pentru fiica ei adoptată, Christina. Subiectului i-a fost dedicat și un film – considerat de unii exagerat- cu Faye Dunaway în rolul lui Mommie Dearest, formula standard cu care trebuia adresată Crawford. Producția explorează din plin latură negativă a personalității actriței, cunoscută de asemenea pentru infatuare și instabilitate emoțională, răsfrânse fără excepție asupra copiilor ei.

Nu e de omis nici varianta din 2011 a Mildred Pierce, mini-seria HBO cu Kate Winslet  și Evan Rachel Wood.

 

Höstsonaten/Autumn Sonata (1978) – diferenta dintre speranta si iluzie

 

         

 

Is the daughter's misfortune the mother's triumph?.. Is my grief your secret pleasure?Cu o sinceritate greu de digerat, dar imposibil de ignorat, Bergman surprinde portretul personajelor centrale din Autumn Sonata,o mamă și fiica ei aflate la prima întâlnire în șapte ani. Eva (Liv Ullmann) și Charlotte (Ingrid Bergman) gravitează în lumi complet separate, iar prăpastia dintre ele se resimte mai ales când se află una lângă cealaltă.

Le cunoaștem separat și apoi împreună, într-un efort dureros de comunicare și înțelegere. Charlotte, o pianistă celebră și actriță desăvârșită în viața personală, și-a petrecut viața fugind de copiii ei, două fiice dintre care una cu o dizabilitate de vorbire. De cealaltă parte stă Eva, o femeie în aparență împăcată, care ascunde însă un nucleu amar, viu și profund alterat încă din copilărie.

Nu pot reda într-o descriere scurtă toate nuanțele relației nocive pe care o împărtășesc cele două femei, dar pot spune că Bergman atinge dedesubturi psihologice și emoționale care întrec cu mult termenii de neglijență, ură sau abandon. Replica de la început îi e adresată mamei, dar vedem în film și reflexia inversă, relația ajungând în punctul în care numai o suferință împărtășită o poate hrăni.

 

Bellissima (1951) – copilarie uitata si amintita

 

          

 

Acesta este filmul care m-a transformat într-o admiratoare a actriței italiene Anna Magnani. Bellissima este o operă de factură neo-realistă realizată de cunoscutul regizor Luchino Visconti, care aruncă o privire dulce-amară înspre industria filmului. Prim-planul aparține ambițiilor de celebritate ale unei mame pentru fiica ei de 5 ani.

Maddalena e una dintre femeile care se poate "băga" cu pași mari și hotărâți în fața ta, la o coadă, de exemplu, contracarându-ți protestele cu felul de a fi extrem de savuros și cu o avalanșă de explicații și indignări proprii care, efectiv, te-ar deruta până la acceptare. Suflul de comedie al filmului, susținut de umorul zeflemitor fără răutate al Maddalenei, te poartă melodios prin victoriile succesive ale femeii în lumea cinematografică.

Ca și în descrierea mea, atenția directă oferită celei mici, Maria, pare să cadă pe ultimul loc. Fetița e supusă alergăturilor și lecțiilor de tot felul "pentru a deveni cineva"  și noi înșine am putea să uităm că ea deja e cineva, fără cele câteva momente – mai mult decât grăitoare – în care fetița apucă să exprime singurătatea pe care o simte chiar în compania aproape neîntreruptă a mamei ei.

 

Dolores Claiborne (1995) – dreptatea din afara legii

 

             

 

In Dolores Claiborne, Kathy Bates face din nou un rol reușit într-o adaptare a lui Stephen King, dupa Misery. Dolores e o femeie pe care, încă din primele scene, publicul o va suspecta de crimă; la fel face și fiica ei înstrăinată, care revine cu această ocazie în orașul natal după 15 ani. Jennifer Jason Leigh nu se lasă mai prejos în portretizarea Selenei, o jurnalistă nevrotică ce se cufundă inconștient în alcoolism.

Incercată de sentimente contradictorii, Selena are de oferit un sprijin nelipsit de accese de furie, învinuire și umilință. Disfuncțiile inițiale ale relației, generate de figura incețoșată a tatălui alcoolic, vor fi depășite pe măsură ce fragmente din trecut ies la suprafață.

Un film dominat de femei (încă un rol superb este făcut de Judy Parfitt), Dolores Claiborne prezintă (unidimensional, dar pare alegere conștientă) subiectul abuzului masculin în diferite forme și reacții feminine ce nu implică acceptarea mai mult sau mai puțin tacită, ci răspund ferm, iar uneori cu o patimă de temut.

 

Akibiyori/Late Autumn (1960) – cuibul trebuie parasit

 

                                  

 

O cronică a obsesiei bărbaților japonezi pentru căsătoria tuturor femeilor singure – așa aș putea să rezum răutăcios comedia lui Yasujiro Ozu. Lucrurile nu sunt atât de simple, deși în aceste linii debutează Late Autumn. Aflați la ceremonia de comemorare a răposatului domn Miwa,  trei prieteni din tinerețe se autoproclamă ansamblu pețitor pentru frumoasa văduvă Akiko Miwa (Setsuko Hara), neuitând-o nici pe fiica acesteia, Ayako.

Akiko și Ayako se bucură o relație mamă-fiică armonioasă, diferită de cele prezentate până acum. Cele două ar putea fi surori nu doar din prisma fizicului și numai intervențiile exterioare concretizate într-o serie de neînțelegeri creează un văl de neîncredere între femei – poate pregătitor pentru despărțirea ce va urma. Pentru că, deși nici una nu pare interesată de propunerile de căsătorie, până în final lucrurile vor lua un curs natural (pentru respectiva  perioadă). 

Late Autumn, fresca maestrului Ozu, este plin de dialoguri ce trec dincolo de eticheta care dicta la acea dată comportamentul și relațiile interumane (de pildă, comentariile bărbaților asupra fizicului feminin sau lansarea ideii separației dragoste-căsătorie). 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here