Cold War – Vraja iubirii patimase, intr-o nostalgie alb-negru

0
693
photo: Independenta Film

Cold War, semnat de regizorul devenit faimos datorită peliculei Ida, a fost aşteptat cu nerăbdare de cinefilii pentru care un film reuşit are neapărat cadre menite să îl apropie de arta fotografică. Nu vei fi dezamăgit dacă faci parte din această categorie. Te vei declara impresionat de calităţile vizuale ce i-au sedus mai întâi pe spectatorii de la Cannes, unde Paweł Pawlikowski a câştigat Premiul pentru regie.

Vei vedea în acest film alb-negru unele dintre cele mai frumoase imagini ale Parisului nocturn. Imaginile în care umbrele şi luminile alternează feeric şi enigmatic pe malurile Senei – captate în ritmul lent al vaporaşului cu îndrăgostiţii din Est fugiţi în Vest – i-ar fi impresionat şi pe fotografii iconici ai Parisului, precum Bresson, Doisneau ori Brassai. Nu lipseşte nici ritmul frenetic al barurilor de jazz inundate de lumina pâcloasă în care se refugiau damnaţii artişti ai Estului dominat de Stalin.

Decorul acestui Paris alb-negru îmbrăţişează poetic trepidaţiile unei iubiri devoratoare, aşa cum se dovedeşte a fi de cele multe ori acea iubire sudată de atracţia puternică dintre doi oameni având personalităţi diferite şi proveniţi din medii opuse. Iar în Cold War, această iubire este cu atât mai tulburătoare (dar şi irezistibilă pentru spectator) cu cât se află sub semnul interdicţiei, al prigoanei devenite umbra unui dictator de neînfrânt (Stalin), chiar dacă nu vei avea parte de secvenţele terifiante cu lagăre şi interogatorii urmate de tortură.

Protagoniştii-artişti – Zula (Joanna Kulig) şi Wiktor (Tomasz Kot) – au trăsături inspirate de cele aparţinând părinţilor lui Paweł Pawlikowski. Când îşi aminteşte de părinţii săi, cărora le-a dedicat filmul premiat la Cannes, regizorul afirmă: Părinţii meu au fost oameni minunaţi şi foarte puternici, însă, ca şi cuplu, au fost o catastrofă absolută.

photo: Independenta Film

Vei descoperi un personaj feminin ce degajă o senzualitate năucitoare şi precoce, de neîngrădit, şi un pianist de jazz luat cu asalt până la subjugare de această feminitate impetuoasă. Protagoniştii marii iubiri (aproape) imposibile vin din Polonia abia intrată în anii comunismului. Dragostea lor cu năbădăi va fi un du-te-vino între ţara natală şi oraşele strălucitoare din Occident.

Datorită imaginilor alb-negru, cadrelor fotografice, subiectului răvăşitor, ce leagă destinele individuale neliniştite de istoria tulbure, şi farmecului old school al actorilor din rolurile principale, Cold War a fost considerat un seducător tribut adus cineaştilor de altădată. Regizorul Paweł Pawlikowski mizează inspirat pe inepuizabila nostalgie a spectatorului care visează la acele decenii din istoria cinematografiei pe care nu le-a trăit. Este o nostalgie întreţinută de filmele-cult revizitate, ce îl mişcă puternic datorită unor personaje ale căror decizii sfâşietoare sunt umbrite de motive greu de înţeles, ce lasă în urmă o enigmă.

photo: Independenta Film

Timp de aproape 90 de minute, marele ecran devine o capsulă derutantă. O capsulă în care prezentul rămâne suspendat pentru a-ţi permite scufundarea vizuală plină de voluptate într-un timp în care se iubea pătimaş, nesăbuit, şi în care graniţa subţire dintre inocenţă şi obsesia impetuoasă hrăneşte nevoia de spectaculos dezvăluit în umbrele sălii de cinema.

În Cold War se iubeşte împotriva propriei raţiuni şi a instinctului de conservare menit să alimenteze frica, împotriva unor vremuri ale urii şi uneori împotriva propriei fericiri. Nostalgia spectatorului este alimentată prin învăluirea acestui love story pătimaş în vraja boem-nocturnă a unor oraşe cosmopolite securizante pentru boemii din Est, cum era Parisul noii epoci jazz postbelice.

Pawlikowski redă această iubire tumultuoasă, ce durează o viaţă şi apropie extazul de chinul psihologic, înlănţuind personajele în propria neputinţă de a rămâne lângă Celălalt până la capăt. Stilul său cinematografic aminteşte de fotografiile ce surprind îndrăgostiţii din Parisul iconic – fotografii în care stările personajelor nu sunt clarificate prin explicaţii, ci mai degrabă învăluite în senzualitatea degajată de siluetele decupate din întunericul străzii de lumina unor felinare. Iar când tăcerea sparge farmecul evanescent al străzilor pariziene pe timp de noapte, aceeaşi tendinţă a spectatorului de a-şi explica motivele din spatele reacţiilor unui personaj feminin vulcanic şi ale unui muzician subjugat de acesta este deviată spre acceptarea ambiguităţii ce înconjoară de fapt întreaga relaţie de cuplu din film.

photo: Independenta Film

Vei mai descoperi o relaţie ce degajază ispita unei legături aflate între abisal şi sacru (întâlnirea pe fundalul unei biserici în ruină aminteşte de poezia tarkovskiană). În anumite scene, relaţia capătă forţa unui legământ aproape arhetipal, bazat pe o atracţie puternică, surprinsă aşa cum vezi mai degrabă în filmele-cult ale regizorilor de altădată: folosindu-se imagini picturale, o coloană sonoră care să reflecte vigoarea unei legături acaparante şi creşterea intensităţii unei atracţii stârnite de acel ideal feminin devenit întruchiparea ispitei înnăscute, libere, crude, necizelate, care nu permite infiltrarea nici unui apel la raţiune, înfrânare sau măsură venit din partea unui personaj masculin.

Zula, personajul feminin pe care se sprijină de fapt elementele ce seduc spectatorul, este o poloneză ademenitoare din mediul rural, ajunsă vedeta unui ansamblu ce reinterpretează temele folcrorice aşa cum îşi doreau adeptii lui Stalin. Joanna Kulig intră memorabil în pielea Zulei, o tânără curajoasă, irezistibilă, emanând o sexualitate precoce, dezinhibată şi hotărâtă să obţină ceea ce vrea folosindu-şi farmecul de care este cât se poate de conştientă.

Zula devine raţiunea de a fi a muzicianului stilat Wiktor. El se simte atras iremediabil de această dezinvoltură ieşită din matcă, mai ales de forţa ei de a-şi schimba destinul, emanată de obicei de cea născută pentru a ispiti, având şi un trecut dubios (Zula a stat un timp la şcoala de corecţie, după ce şi-a înjunghiat tatăl ce a încercat să o abuzeze).

Personajul masculin este opusul Zulei. Amintind de personajele rafinate şi totodată clocotitoare interpretate de Ralph Fiennes, el reprezintă intelectualul ce trebuie să înveţe cum să se ferească de umbra lui Stalin întinsă peste Polonia anilor ‘50. Strategia lui de supravieţuire până la fuga în Vest constă în adaptarea cântecelor din zestrea folclorică poloneză la noua estetică ridicolă a propagandei ce viza şi convertirea populaţiei de la sate. Zula îi devine muză, iubită, călău senzual, dar mai ales capcana ce îi amână desprinderea totală de Est pentru construirea unei cariere strălucite de jazzman exotic sosit la Paris.

Wiktor şi Zula  formează un cuplu al extremelor unite până la final tocmai de ceea ce le separă încă de la începutul relaţiei. El reprezintă o lume apusă, înghiţită de comunism, ea se aruncă plină de entuziasm într-un prezent incert. În timp ce Zula se bucură de oportunităţile prezentului, din care se înfruptă fără oprelişti, personajul interpretat de Tomasz Kot degajă melancolia ce-i domoleşte la început reacţiile pătimaşe, având farmecul nobilului dezmoştenit de noile vremuri.

photo: Independenta Film

Succesul filmului se datorează mai ales contrastului dintre Zula şi Wiktor. Ea este energică, nesupusă, gata să se lase pradă instinctelor şi trăirilor vulcanice. Datorită actriţei Joanna Kulig, regizorul va prinde spectatorul în mrejele personajului feminin ce are frumuseţea arhaică, dar plină de magnetism, a fetei din mediul rural înzestrate cu acele trăsături ce o vor propulsa în lumea divelor la care visează în secret mai toţi bărbaţii.

Muzica joacă un rol vital în succesul acestui film, în special în scenele ce surprind acele diferenţe care înteţesc şi mai mult atracţia dintre personaje. Wiktor este simbolizat de jazzul emancipaţilor, al esticilor cosmopoliţi şi educaţi. Zula este înconjurată de nimbul senzual pe care îl regăseşti în tablourile ce redau feminitatea rurală pe al cărei chip se ghiceşte versatilitatea femeii sigure pe propriile farmece, ademenitoare şi mândre, ce pare să-şi aştepte iubitul care să o şlefuiască.

Tot despre şlefuire va fi vorba şi în metamorfoza personajului feminin. Zula va trece de la ipostaza strengăriţei neruşinate ce ar fi intrat în gura satului, devenind sursa invidiei feminine, la ipostaza tranzitorie a cântăreţei de folclor ajunse în patul ştabilor comunişti pentru a-i spiona apoi pe chiaburi, iar în final atinge ipostaza cântăreţei languroase cu farmec slav, care învaţă limba franceză pentru a deveni o divă pariziană al cărei farmec poate rivaliza cu al vedetelor din filmele Noului Val.

photo: Independenta Film

Deşi a fost promovat asemenea unui film despre iubire în timpuri ostile mai ales libertăţii şi freneziei individuale, filmul pare mai degrabă un elogiu al feminităţii anarhice, fruste, dezinhibate, care ia în posesie şi care se sustrage oricărei tentative de a-i da un sens clar, de a o supune regulilor. Vei descoperi un personaj feminin pus în valoare tocmai de ceea ce i-ar contesta farmecul: necizelarea, care devine mai degrabă un atuu, deoarece îi sporeşte senzualitatea dezinhibată.

Pe cât de magnetic este personajul feminin, pe atât de estompat şi discret este cel masculin al cărui rol este doar acela de a fi un conţinător al obsesiei pentru femeia care subjugă. Un psihanalist ar spune ca nesupusa Zula trezeşte, zgândăreşte şi coagulează toate pornirile naturale ce au fost inhibate, refulate prin educaţie, prin cizelare. Un tovarăş din vremea lui Stalin ar fi spus că aceasta devine întruchiparea frumuseţii având origini sănătoase, care îl subjugă pe burghezul temperat, lipsit de vlagă, ale cărui simţuri lâncezeau până să întâlnească vitalitatea copleşitoare a omului nou.

Când prezintă conflictele dintre cele două personaje, care le conduc spre decizii nefaste şi le determină să se caute între Polonia rurală, descrisă în cadre demne de un film clasic, şi Parisul fotografic, regizorul nu recurge la observaţii psihologice. Nu profunzimea chirurgicală prin care se ajunge în abisurile atracţiei îl interesează, ci mai degrabă imaginea unui cuplu înţeles prin ruperile de ritm ale muzicii.

Cold War va fi o voluptate cinematografică doar pentru cei ce sesizează importanţa simbolică a coloanei sonore, care înlocuieşte explicaţiile psihologice. Ei vor înţelege forţa scenelor alb-negru în care apare Zula în costume tradiţionale, în scene ce transformă kitschul stalinist cu pretenţii rurale în cadre elegante, hipnotice şi poetice, devenite o anexă din arsenalul de seducţie al personajului feminin. De fapt, întregul film demonstrează talentul unui regizor de a găsi licăriri irezistibile şi momente de intimitate afectivă într-o poveste din vremuri hâde, care au ridicat urâţenia monumentală şi grandomania la proporţii ridicole, distopice.

S-ar putea să îţi placă Top 10 filme despre iubiri imposibile

Top 10 filme despre iubiri imposibile

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here