The Commune – Cand niste adulti cuminti au nostalgii din era libertatii sexuale

0
580
waytooindie.com

The Commune (Comunitatea, în cinematografele din România) este un film ce poate aduce împreună spectatori din generaţii diferite care, în alte condiţii, s-ar lua la harţă de la viziunile diferite, unele mai scandaloase decât altele în ochii opozanţilor, cu privire la meciul de box al moralei austere cu libertatea sexuală fără limite a celor din anii ’60-’70. Include toate problemele şi provocările unei drame în cuplu (sau, mai bine zis, în cupluri), în care sunt amestecate ca într-un malaxor teama de îmbătrânire ce ameninţă senzualitatea tipologiei feminine dezirabile în ochii partenerului, infidelitatea, depresia cu preludiu anxios exploziv, singurătatea în doi, îngheţarea comunicării, speranţa himerică a reîmpăcării şi crizele din sânul familiei destrămate.

Problemele clasice ale unui cuplu în impas sunt transpuse astfel încât să pară atractive atât pentru spectatorii trecuţi de patruzeci de ani ce vor să regăsească într-un film intimitatea intensă a relaţiilor umane şi a discuţiilor despre obstacolele în doi, care să reflecte propriile experienţe de viaţă, dar pe care danezul Thomas Vinterberg le scoate din sfera dramelor găsite în varianta mai deşteaptă a unor soap opera pentru cei vlăguiţi de responsabilităţile cotidiene, ce vor să petreacă o seară de sâmbătă în sufragerie, cât şi pentru tineretul din ziua de azi care urăşte melodramele despre crizele unor vârste la care cei de douăzeci de ani nu se gândesc încă. Vinterberg ia toate aceste probleme din sfera clişeelor şi le aruncă în exuberanţa libertăţii sexuale (şi a libertinajului) din perioada hippie, ce a dus idealurile egalitariste ale traiului la comun şi în sfera unor legături de cuplu în care se împărţeau chiar şi partenerii stabili.

Spiritul hippie s-a propagat până în Copenhaga anilor ’70 şi a contaminat mai multe cupluri din middle class-ul plin de cei trecuţi de anii primei tinereţi, dar care, dorind să fugă de ei înşişi, au pretins că vor să dea rutina unei familii normale pe ispita unei vieţi la comun, tradusă în termenii anilor ’60 prin termenul commune. Porniţi pe drumul plăcerilor, conflictelor, pierderilor şi tragediilor trăite la grămadă, nu şi împărtăşite sufleteşte sau împărţite în mod egal, că doar utopia este valabilă doar în imaginaţie, mai multe cupluri şi nomazi şomeri cu vise de beatnici născuţi prea târziu pentru a mai prinde caravana lui Kerouac, dar având aceleaşi strategii convenţionale prin care să eludeze asumarea unei responsabilităţi acceptă oferta cuplului ceva mai avut, format din personajele principale ale dramei -Erik (Urlik Thomsen), un arhitect şi apreciat profesor universitar cu priză la cea mai sexy studentă, şi Anna (Trine Dyrlholm), o variantă daneză a Andreei Esca -de a împărţi cu ei spaţioasa locuinţă ce ar fi costat prea mult pentru o singură familie.

Fiecare cuplu şi locatar ce acceptă propunerea celor doi soţi sau, mai bine zis, a charismaticei Anna, plictisită de relaţia cu Erik, deţine la rândul său un bagaj greu de manii şi experienţe personale apăsătoare, cum ar fi boala incurabilă a unui copil despre care toţi ştiu că nu va mai apuca vârsta de 9 ani. Dar cum obiceiurile proaste ale unui trai cumpătat, până atunci, mor greu, nu vei vedea în acest film orgii condimentate din greu cu marijuana, nici plantaţii de ierburi interzise de lege care să le alimenteze, ci doar ecouri care să amplifice de fapt o dramă împărţită doar de partenerii unui singur cuplu, acela format din Erik şi Anna. Cei doi îşi dau seama prea târziu că planurile lor utopice de a forma o comunitate de adulţi altfel, o familie nonconformistă extinsă, nu au creat decât o polifonie obositoare, o arenă înconjurată de un public pestriţ, intruziv în timpul discuţiilor intime şi mult prea detaşat în momentul deznodământului aecstui spectacol marital, ce are nevoie de prezenţa unor martori cu mintea limpede. Totuşi, pentru a le face hatârul adolescenţilor crescuţi în capitalismul actual visând la era Woodstock şi nostalgicilor care, în urmă cu trei-patru decenii, şi-au început viaţa sexuală ascultând Beatles, Janis Joplin sau Led Zeppelin şi citindu-l pe Kerouac, regizorul îşi pune personajele să participe la un skinny dipping în apele scandinave, această scenă rămânând precum o fotografie a începuturilor entuziaste în care abilitatea unui adult lucid capabil să detecteze diferenţa dintre visul utopic şi realitatea cotidiană sunt la fel de amorţite ca-n perioada tinereţii zbuciumate când se împărţeau mansardele ieftine, nicidecum un conac moştenit în pragul crizei de la patruzeci de ani.

Deşi ai impresia că titlul este o reclamă deloc sinceră cu spectatorii ce doreau să vadă o explorare cinematografică a dinamicii de grup în era libertăţilor ce dinamitau modelul burghez al middle-class-ului hrănit cu idealurile societăţii de consmum, The Commune te reţine în sala de cinema datorită replicilor ce trădează un umor candid şi liniştitor, precum şi unor interpretari actoriceşti capabile de a te face să empatizezi cu personajele dintr-o decadă şi o lume diferită de a ta, dar care trec prin nişte probleme ce nu par să îmbătrânească niciodată şi pe care le găseşti şi la adulţii de azi, chiar dacă nu au fost hippioţi. Actorii din rolurile principale, Trine Dyrlholm şi Urlik Thomsen susţin un scenariu care, în opozitie cu titlul ce aminteste de vremurile nonşalanţei erotice fără consecinţe, poate fi considerat un bluff de marketing. Libertatea lor sexuală, care, paradoxal, nu devine o urmare a traiului în comun, ci din lumea exterioară, plină de rutină, are până la urmă consecinţe, dându-şi seama de limitele afective când se trezesc din frenezia utopică manifestând agitaţia anxiogenă a revoluţionarului trezit din beţia revoltei şi vede ce dezastru a lăsat în urma lui, negăsind nici lumea perfectă la care visase.

Cum să ajugi însă la capcanele întinse de promisiunea libertăţii sexuale, precum gelozia, teama de abandon şi disiparea intimităţii securizante, când în cuibuşorul destrăbălării ai mai mult atmosfera unei cabane închiriate de nişte prieteni de dragul evocării unor vremuri mai bune şi unde singurul element scandalos rămân unele discuţii fără perdea în preajma copiilor expediaţi până la urmă? O introduci în scenă pe studenta sexy, perfect conştientă de farmecele ei şi de slăbiciunile adulmecate în apropierea profului înstrăinat de consoarta preocupată mai mult de a deveni centrul atenţiei colective infiltrate cu voia ei în căminul conjugal. Părând varianta mai tânără a soţiei, studenta devenită amantă este elementul care aprinde spiritele şi resuscitează succesiunea ascendentă evenimentelor, permiţând escaladarea tensiunilor până în punctul culminant dinaintea deznodământului. Dar până acolo, Erik trebuie să treacă prin greşelile previzibile şi de neacceptat ale bărbatului trecut de patruzeci de ani care se simte neglijat. O aduce în dormitorul comjugal pe amantă când soţia este plecată, fiind descoperit de fiica ajunsă la vârsta primelor explorări sexuale precoce, prin care vrea să imite ce a văzut în casă, dar în varianta însoţită de un postludiu care să includă o intimitate emoţională pierdută de ai ei. Îi mărturiseşte soţiei la momentul inoportun trăirile faţă de amanta mai tânără fără a fi lângă ea în timpul crizei provocate de teama de îmbătrânire şi de pierdere a feminităţii când infidelitatea este percepută drept o invalidare a talentelor senzuale. Actriţa Trine Dyrlholm face un tur de forţă reuşit, pentru a te impresiona prin interpretarea fidelă a reacţiilor psihologice din acea criză a feminităţii atacate în punctul sensibil, culminată cu episoade impulsive şi depresive, urmate de pierderea peste noapte (şi) a jobului în care investise multe resurse.

În loc să repare legătura cuplului prin intervenţia plină de compasiune a prietenilor deveniţi colocatari sau prin empatia soţului, regizorul recurge la un detaliu ce i-ar amuza pe spectatorii abia ieşiţi din adolescenţă şi care vor să-i vadă şi pe adulţi făcând greşeli, dar care îi poate revolta pe cei trecuţi la rândul lor prin crize de cuplu: soţia, într-un moment de spontaneitate neconectată la sensul propriilor trăiri, îi cere soţului să o aducă pe amantă în comună. Rivalele ajung astfel să facă împreună cumpărături, se privesc în ochii la cină, amanta schiţând un zâmbet de complezenţă, soţia, zâmbetul amar al celei ce priveşte chipul perfect al unei rivale tinere. În loc să se împungă, între ele intervine compasiunea amentei care sesizează începutul episodul depresiv al soţiei, dar, pentru a evita acuzaţiile aduse verosimilităţii, regizorul o trimite pe fiica de treisprezece ani să potolească furia autodistructivă a mamei, pe care ceilalţi locatari, invitaţi (culmea!) la iniţiativa celei rănite, par împăcaţi cu prezenţa noii femei din viaţa lui Erik şi îi cer Annei să părăsească locuinţa conjugală, spre binele ei.

Văzând nişte adulţi intempestivi ce nu au mai pus de ceva vreme picioarele pe pământ, spectatorul aşteaptă elementul care poate sparge zgomotos bula hedonismului (mai mult mimat), acea voce a raţiunii eclipsate de atitudinea defensivă a personajelor când văd o realitate devenită apăsătoare prin apelul la responsabilizare, desuet în ochii lor. Doar că vocea îi aparţine unei preadolescente, nimeni alta decât fiica protagoniştilor, interpretată de Martha Sofie Wallstrom Hansen într-o manieră impecabilă, ce îmbină inocenţa, mimica unei adolescente introspective, curiozitatea sexuală ce duce la relaţii precoce, asumate cu o mare sete de afecţiune, şi maturitatea copilului bătrân împăcat de multă vreme cu ideile trăsnite ale părinţilor, pe care le priveşte cu seninătatea celui care le poate înţelege dramele din spatele deciziilor. Îşi ridică mama de pe jos, îi sabotează la timp tentativa de a pune pe foc toate lucrurile rivalei şi le spune tuturor, precum o portavoce a luciditaţii lăsate de-o parte, că nu a văzut o persoană mai nefericită decât mama ei.

Ce a început cu poza nostalgică plină de nebuni frumoşi rătăciţi în rutină şi cu vechea promisiune iluzorie a reîntoarcerii la comuniunea sinceră a primelor fiinţe ce şi-au promis că vor avea grijă unele de altele în momentele grele după ce vor împărţi bucurii mai mult sau mai puţin morale în ochii oamenilor serioşi, a devenit, dintr-o poveste controversată, o succesiune de scene de o melancolie pe cât de răvăşitoare pe atât de duioasă, în care se reflectă singurătatea în mijlocul unei polifonii decuplate de la dialogul însoţit de empatie, dezamăgirea în faţa invalidării propriilor vise, dar şi o mare sete de apropiere. Regizorul nu-şi pedepseşte aceste personaje, considerate de ceilalţi imorale, ci le dă şansa ultimă de a face apel tocmai la compasiunea spectatorului ce le-ar judeca, vorbindu-i de fapt despre nevoia universală de apartenenţă la un grup suportiv, la o familie securizantă, despre încercarea de a găsi o busolă afectivă într-o mare a naufragiilor alienante şi a impasurilor existenţiale.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here