Confesiunile unei dependente de arta – O mostenitoare prospera nonconformista, un palat venetian atipic si un paradis al celor indragostiti de avangarda interbelica

0
1265

Peggy Guggenheim a provocat şi a stârnit reacţii contradictorii. Unii au blamat-o pentru felul în care s-a încăpăţânat să încurajeze arta modernă. Aceştia considerau noua viziune a sculptorilor, pictorilor şi a marilor arhitecţi o sursă a ororilor ce le atacau simţul estetic. Alţii, dimpotrivă, i-ar fi ridicat un altar. Pentru aceştia din urmă, Peggy Guggenheim a creat un paradis, o nouă epocă de aur în artă. Ei se întorc la acest paradis al avangardei interbelice ori de câte ori sunt dezamăgiţi de prezent, aşa cum făceau adepţii artei antice şi renascentiste odată confruntaţi cu noua pictură a lui Pollock, Miro sau Picasso.

Confesiunile unei dependente de artă este o piesă de colecţie pentru aceia care tresaltă atunci când aud numele lui Brâncuşi, Cocteau, Max Ernst, Picasso, Miro, Duchamp, Kandinsky, Jean Arp, Brauner, Mondrian, Henry Moore, Jonh Tunnard sau Yves Tanguy. Ei şi-ar fi dorit să fi fost prezenţi în ziua în care Peggy Guggenheim îi spunea unei vizitatoare intrate în galeria ei pentru a-i critica pe modernişti că poate ajunge dependentă de arta lor după ce o va înţelege. Ar fi început o discuţie pasionantă şi captivantă precum operele colecţionate de Peggy Guggenheim.

foto: expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii de industriaşi din noua burghezie americană a secolului XX, Peggy Guggenheim a fost pentru artiştii interbelici ceea ce a fost Lorenzo di Medici pentru inovatorii din perioara Renaşterii. Şi-a asumat blamul colectiv şi le-a expus lucrările considerate decandente şi mediocre de către nişte critici obtuzi, sau piese industriale de către nişte vameşi mult prea vigilenţi. Le-a cultivat prieteniile şi le-a observat atent rivalităţile. S-a refugiat în mijlocul lor şi a reuşit să le absoarbă ideile nonconformiste ca un burete. A schimbat lumea colecţionarilor alături de ei. Le-a adus operele în acelaşi loc, asigurându-le nemurirea. Şi-a (re)definit propria identitate şi s-a maturizat pe măsură ce artiştii protejaţi de ea redefineau ei înşişi relaţia dintre umanitate şi artă.

Pentru cei pasionaţi de arta modernă interbelica, Peggy Guggenheim şi al său palat veneţian sunt nişte simboluri. Nu pot să rostească numele unor pictori iconici suprarealişti, cubişti sau abstracţi fără a se gândi la eforturile acestei mecena care a părăsit New Yorkul strălucitor din perioada lui Gatsby pentru Europa noii arte, la început lipsită de strălucirea dată de sumele exorbitante cheltuite la casele de licitaţii, însă acoperită din plin de laurii controversei devenite voluptatea supremă pentru cei aflaţi împotriva curentului. A hălăduit prin ateliere, a căutat spaţii generoase pentru a-şi expune colecţiile, apoi şi-a găsit paradisul în Palazzo Venier dei Leoni, din Veneţia. Acestui paradis îi dedică un întreg capitol, poate cel mai frumos din carte. Îi vei descoperi astfel simţul umorului, ce face din evocarea acestei bijuterii arhitecturale o scenă a întâmplărilor savuroase legate de artă, ce par desprinse dintr-o petrecere suprarealistă în care s-au întâlnit Diaghilev, felinele exotice adăpostite în grădina palatului de pe Canale Grande şi o statuie înfăţişând un călăreţ entuziast, al cărui trup suferea modificări atunci când treceau prin faţa lui oaspeţi pudici.

Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/
Roloff Beny, courtesy of National Archives of Canada and The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; http://canadianart.ca/reviews/peggy-guggenheim-art-addict/

Cartea lui Peggy Guggenheim deschide un dialog între ceea ce însemna să fii colecţionar şi mecena în trecut şi ce reprezintă azi, în epoca sumelor exorbitante şi a companiilor dornice să îşi asocieze numele cu noii artişti avangardişti. Totodată, îţi va schimba şi percepţia despre modul în care anumiţi oameni din înalta societate interacţionau cu artiştii secolului XX. Această personalitate feminină a fost o fată bogată aparte. Ţinea mai mult la pânzele transformate în tablouri decât la rochiile de seară din materiale preţioase. Avea cercei pictaţi de rebelii decadenţi. A renunţat la huzur pentru a-şi permite deschiderea unor galerii în vremuri ostile avangardei. A schimbat mentalităţi şi a scos din anonimat nişte pictori ale căror lucrări se vând azi în schimbul unor milioane. Nu a fost o parioare care a mirosit bine piaţa sperând să-şi recupereze înzecit investiţiile, ci o moştenitoare ce a vrut să iasă din colivia burgheză şi din propria mărginire în raport cu arta modernă.

Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim
Peggy Guggenheim, c.1930, Paris, photograph by Rogi André (Rozsa Klein); https://en.wikipedia.org/wiki/Peggy_Guggenheim

Cei intereasaţi doar de partea financiar-mondenă a biografiei sale ar compătimi-o. Peggy Guggenheim s-a născut prea devreme pentru a beneficia de avantajele oferite de secolul nostru moştenitoarelor histrionice şi răsfăţate sau unei excentrice având potential de socialite. Nu a putut să le arate celor din jur cum se lăfăie în locuri exclusiviste sau să-şi etaleze averea pe reţelele de socializare. Şi nici nu i-a dat prin cap să devină o snoabă cu PR abil, care să o prezinte ostentativ drept o mare cunoscătoare într-ale culturii de nişă cu tentă vizionară sau care să-i aranjeze evenimentele mondene astfel încât să le atragă atenţia doar celor de la Vogue sau Vanity Fair. S-a înconjurat în schimb de criticii talentaţi, cu deschidere spre noua artă, după ce le-a citit mai întâi studiile cu atenţia unui student eminent, şi de oameni care au ajutat-o să administreze galeriile cu devotamentul celor ce au făcut din avangardă un stil de viaţă. În Veneţia, Bilbao sau New York, numele ei atrage privirile cel puţin la fel de mult precum denumirea unei mărci faimoase de pe strada buticurilor de lux.

Născută la finalul secolului al XIX-lea, aşadar lipsită de armele care azi i-ar fi construit o faimă internaţională peste noapte, Peggy Guggenheim a făcut cea mai frumoasă investiţie în propriul brand: colecţiile de artă. Şi-a asumat riscul de a deschide galerii pentru a expune artişti huliţi deoarece mergeau împotriva curentului. Şi-a urmat o pasiune mai putin ofertantă din perspectiva financiară şi a cunoscut dificultăţile întâmpinate de mulţi antreprenori progresişti, fără a urmări scopuri mercantile.

foto: expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

În memoriile sale, Peggy Guggenheim nu se pretinde o expertă, ci are smerenia celei pe care noua artă din perioada interbelică a prins-o nepregătită. Se declară mai degrabă o novice în această lume avangardistă cu artişti fără de care azi nu ne putem imagina istoria. În spatele influenţei avute în lumea avangardiştilor pe care îi sponsorizase de atâtea ori găseşti un ton modest ce transformă confesiunile într-o încercare de a se vindeca de o copilărie nefericită şi o adolescenţă plină de căutări şi drame familiale.

Confesiunile unei dependente de artă poate fi o lectură ideală pentru cei dornici de a se refugia în plăsmuirile insolite ale creatorilor moderni, mai ales în atmosfera ludic-onirică din picturile ce au revoluţionat arta secolului trecut şi încă mai exercită o influenţă şi în zilele noastre. Vor empatiza cu Peggy Guggenheim cititorii pentru care arta a fost un refugiu şi un medicament în momentele grele, aşa cum era şi pentru ea ( care a rememorat clipele dificile din copilărie printre amintirile despre artiştii ce i-au fost alături). O vor înţelege şi cei pe care arta i-a eliberat de anumite prejudecăţi şi le-a construit o personalitate compatibilă mai ales cu dialogul între curentele diferite şi toleranţa faţă de tot ceea ce nu înţeleg la prima vedere.

foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html
foto: Roloff Beny / National Archives of Canada; http://www.latimes.com/entertainment/arts/miranda/la-et-cam-peggy-guggenheim-art-addict-20151111-column.html

Nici Peggy Guggenheim nu a înţeles totul despre arta modernă de la primul contact cu ea. Marea colecţionară de opere avangardiste era atrasă mai degrabă de Renaştere, în special de cea veneţiană (ironic, având în vedere că ne-a lăsat moştenire un templu al avangardei chiar în inima Veneţiei, unde a expus operele unor artişti ce au contestat valorile trecutului). A fost, în schimb, suficient de inspirată încât să apeleze la cunoscători, printre care şi Marcel Duchamp, atunci când a început să colecţioneze, să promoveze creaţiile moderne şi să îndrepte atenţia publicului spre ideile artiştilor consideraţi decadenţi. Şi a mai avut o calitate: aceea de a fi mereu atrasă de bărbaţii care i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, printre care Brâncuşi, Ernst sau Beckett.

The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360
The Peggy Guggenheim Collection Archives, Venice; https://news.artnet.com/market/10-must-see-art-events-431360

A ştiut să asculte, să cumpănească atent, să se documenteze ori de câte ori nu a înţeles viziunea unui artist, să-şi păstreze răbdarea şi să-şi vindece rănile prin experienţe estetice. Iar aceste răni au fost destule, apărute de timpuriu. Vorbeşte despre ele cu francheţea rebelei asumate şi cu tonul demn al unei aristocrate care ştie să dezvăluie şi totodată să se învăluie în discreţie. A fost capabilă să expună rafinat problemele din familia ei şi ostilitatea unchiului ei – Solomon Guggenheim – la rândul său colecţionar de artă, care i-a dezaprobat dorinţa de a deschide o galerie de artă cu vânzare, dispreţuindu-i aşa-zisul spirit mercantil, care terfelea reputaţia numelui Guggenheim în lumea unor mecena. Rudele ei ajung să facă ele însele parte dintr-o galerie excentrică, mai ales unul dintre unchii bizari, care punea la cale un performance de zile mari atunci când imita mişcările sinuoase ale unei reptile în saloanele elegante. Pentru ea, oile negre ale familiei au fost de fapt nişte oameni visători contrazişi de realitate, nicidecum personajele demne de o saga picantă, gata să le azvârle poveşti savuroase tabloidelor.

foto: Man Ray, expozitia "Peggy Guggenheim in Photographs" Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim
foto: Man Ray, expozitia “Peggy Guggenheim in Photographs” Ikona Gallery, Venice; https://i-d.vice.com/en_gb/article/celebrating-pioneering-art-collector-peggy-guggenheim

Amintirile din primii ani de viaţă ar fi pregătit-o pe această moştenitoare, devenită ea însăşi o altă oaie neagră a familiei, pentru rolul săracei fete bogate, care îşi poate permite să cumpere aproape orice, dar nu fericirea şi iubirea necondiţionată, mai ales că a fost un copil singuratic şi o adolescentă complexată de chipul ei. Dar fata care a trăit în puf, tristeţe, solitudine şi pierderi a făcut slalom printre accidente, probleme de sănătate, abandon şi drama conjugală jucată de părinţi chiar sub ochii ei, cauzată de amantlâcurile tatălui său, mort pe Titanic.

Viaţa ei a început cu adevărat odată cu descoperirea artei. Atunci a renunţat la educaţia burgheză, plină de valori considerate rigide, şi a plecat să exploreze lumea. O lume pe care a legat-o de interesul ei de colecţionară progresistă şi curajoasă. Şi-a luat joburi mărunte şi, când falimentul se apropia ameninţător, ea şi-a deschis prima galerie de artă. Şi-a dus visurile şi mai departe şi a deschis un muzeu, investindu-şi moştenirea în operele de artă care nu-i aduceau câştiguri fabuloase, alegând o viaţă de o simplitate monahală pentru a şi le putea permite.

Echilibrul dintre fastul prezenţei la evenimentele mondene şi cumpătarea de zi cu zi au ajutat-o să economisească sumele necesare deschiderii primei sale galerii, în Londra – Guggenheim Jeune. Nici măcar apropierea celui de-al Doilea Război Mondial nu a descurajat-o. În această perioadă a vrut să înfiinţeze o colonie boemă formată din artiştii care să creeze opere pentru visul ei – un muzeu dedicat artei moderne, al cărui director ar fi fost Herbert Read, un adept al avangardei în conservatoarea lume britanică. Peggy Guggenheim a cutreierat Franţa-n lung şi-n lat alături de Nellie, soţia artistului van Doesburg, din grupul căruia făcea parte şi Mondrian. Dar conflictele generate de vanităţi şi ciocnirile orgoliilor din lumea artiştilor au făcut-o să renunţe la visul ei de a-i strânge pe toţi într-o colonie dedicată creaţiei.

sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/
sursa: http://www.artribune.com/arti-visive/2017/03/mostra-rita-kernn-larsen-collezione-peggy-guggenheim-venezia/

Pentru cei ce ar fi putut-o considera o fată bogată, care a vrut doar să iasă în evidenţă printr-o jucărie mai excentrică decât a celorlalte din lumea ei – arta avangardistă, greu de înţeles şi digerat, precum creaţiile unui couturier ţăcănit, cumpărate pentru a face parte din extravagantul cabinet de curiozităţi al unei copile teribile, Peggy Guggenheim aminteşte de perioada în care i-a luat sub umbrela ei protectoare pe artiştii ce au fugit din calea naziştilor. Şi aminteşte cu multă smerenie de acest fapt, subliniind mai degrabă originalitatea artei lor decât amploarea gestului său de a le oferi lunar suma necesară unui trai îndestulător, astfel încât să poată crea şi în exil. Evită să epateze, să se plaseze în rolul salvatoarei. Preferă mai degrabă rolul eternei căutătoare, gata să asculte opiniile avizaţilor, să experimenteze şi să rişte, aşa cum a făcut-o şi în relaţia cu Max Ernst.

foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/
foto: Peggy Guggenheim Collection, Venice; https://amuse-i-d.vice.com/peggy-guggenheims-life-in-10-paintings/

Succesul avut de Peggy Guggenheim în cercul marilor colecţionari are la bază deschiderea faţă de ceea ce nu înţelesese iniţial. A ştiut să adune în jurul ei personalităţi nonconformiste precum Duchamp, Breton, Mondrian, criticul de artă Alfred Barr, arhitectul Kiesler, care şi-a uimit contemporanii propunând o manieră insolită de expunere a pieselor şi de valorificare a spaţiului dintr-o galerie când a fost angajat de Peggy Guggenheim pentru a realiza designul galeriei ei din New York – Arta acestui secol (The Art of This Century). În această galerie s-a strâns crema exilului artistic european pentru a deveni o sursă de inspiraţie pentru noua generaţie de artişti europeni. În această galerie s-au întâlnit nume deja consacrate ale avangardei europene cu tinerii aspiranţi americani, ce au pus bazele unui expresionism abstract. Lui Peggy Guggenheim i se datorează primele expoziţii indiviaduale prin care s-au lansat pictori emblematici pentru arta modernă americană, printre care Pollock, Rothko, Motherwell, Baziotes, Hans Hoffmann, Clyfford Still şi David Hare.

foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html
foto: Art of This Century ca. 1943. Courtesy Peggy Guggenheim Collection, Venice; http://www.huffingtonpost.com/patricia-zohn/culturezohn-peggy-guggenheim-art-addict_b_8461548.html

Poate acest volum de confesiuni surprinzătoare nu îi satisface pe toţi iubitorii avangardei interbelice. Unii şi-ar fi dorit probabil mai multe detalii despre întâlnirile din galerii şi dialogurile purtate cu marii artista cu biografii savuroase. Alţii, mai multe dezvăluiri spectaculoase despre ieşirile excentrice ale fiecăruia. Un aspect va fi de necontestat: Confesiunile unei dependente de artă îţi va lărgi orizontul. Vei înţelege până unde se poate merge în trasarea graniţei dintre comercial şi pasiune pură în lumea colecţionarilor şi vei afla câte bariere au existat, la început, în drumul unor artişti vizionari. Nu vei scăpa nici ocazia de a descoperi numele unor artişti despre care e posibil să nu fi auzit până acum, printre care şi al pictorului Jaminy Roy, despre care Peggy Guggenheim auzise că ar fi fost varianta indiană a lui Victor Brauner.

Dincolo de călătoria prin lumea colecţionarilor şi a creatorilor sprijiniţi de aceştia, vei găsi în această carte o meditaţie subtilă asupra unui secol, aflat între frenezia inspiraţiei nonconformiste şi mercantilismul ce a reprezentat, în ochii lui Peggy Guggenheim, sfârşitul unei epoci, al unui ciclu, un sfârşit ce trebuie să ne găsească într-o stare de repaos, plutind contemplativ şi lăfăindu-ne răbdător printre creaţiile onirice, printre fantasmagoriile plăsmuite de visătorii interbelici, la fel cum făcea şi ea în palatul veneţian transformat în galerie, apoi în muzeu, poate unul dintre cele mai vizitate şi apreciate. Vei simţi printre rânduri nostalgia celui dornic de a opri timpul în loc, pentru a păstra ceea ce a iubit cel mai mult. În universul lui Peggy Guggenheim, avangarda primei jumătăţi a secolului XX a fost marea dragoste.

Artiştii încearcă prea mult să fie originali. Iată motivul pentru care avem toată această pictură care nu mai e pictură. Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandisnky, Klee, Leger, Braque, Gris, Ernst, Miro, Brancusi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.

Confesiunile unei dependente de artă este şi cartea de la care a pornit regizoarea Lisa Immordino Vreeland atunci când a realizat documentarul Art Addict, lansat în 2015.

Confesiunile unei dependente de arta - copertaEditura Pandora M, 2016

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Pădurea nopţii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticlă – Peretele făcut din unghia lui Venus

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

Camera de Sticla – Peretele facut din unghia lui Venus

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here