Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

0
704

Oricare altul ar fi scris (doar) despre cum le-au fost spălate creierele unor puberi din Uniunea Sovietică, despre cât de anevoioasă le-a fost apoi acomodarea în lumea din Vest odată fugiţi din fostul bloc socialist, despre învinşii foametei şi ai exterminării din perioada stalinistă. Dar acolo unde alţii ar fi zărit numai o perspectivă apocaliptică asupra civilizaţiei, Andrei Makine a văzut licărul de lumină în bezna morală degradantă şi umanizarea prin solidaritatea prieteniei ca formă de rezistenţă.

Când ajungi să citeşti romanul Confession d’un porte-drapeau dechu, ai momente în care descoperi uimit peticele unei frumuseţi poetice, revelate în detalii picturale conservate în mijlocul infernului trăit de locuitorii fostei Uniuni Sovietice, în cele mai grele timpuri. Şi acest refugiu de frumuseţe nu e doar o iluzie autoadministrată imaginar de personaje pentru a supravieţui, ci sunt cât se poate de vii în mintea personajului central, fiind readuse la suprafaţă de mecanismele memoriei afective. Prins între fascinaţia pentru Parisul adoptiv şi amintirile din trecutul rusesc, pe care îl evocă între austeritate şi umbrele nostalgice ale primelor iniţieri în ritualurile ce fac trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturizarea emoţioanală, Andrei Makine ştie cum să transforme o suită de imagini răvăşitoare şi flashback-uri amare în acea retrospectivă seducătoare precum o confesiune duioasă, ce ar inspira un cântec slav despre dor, exil, melancolie şi existenţe irosite, din alte vremuri.

În ochii celor ce l-au descoperit citindu-i acele titluri prin care a devenit celebru, romanul Confession d’un porte-drapeau dechu ar putea fi un aperitiv mai puţin exuberant şi spectaculos pentru confesiunea sentimental-erotică, plină de un lirism vizual dens, a protagonistului dintr-un alt roman ce ajunge să exploreze tema evoluţiei afective şi ritualurile iniţiatice traversate de nişte adolescenţi din Uniunea Sovietică – Au temps du fleuve Amour. Vor găsi aceeaşi prietenie masculină transformată într-o complicitate sacră pentru supravieţuirea psihică din anii dictaturii şi aceeaşi curiozitate pentru descoperirea lumii ce se află dincolo de orizontul auster întins peste aşezările izolate, unde oamenii suşoteau când nu foloseau limbajul de lemn, pentru a rosti secretele ce le păstrau memoria vie.

Există o diferenţă esenţială între Confession d’un porte-drapeau dechu şi Au temps du fleuve Amour. Adolescenţii din acest roman ajung să creadă, la un moment dat, în minciunile propagandei şi visează să devină fruntaşi în rândul pionierilor. Încercările lor de a se integra în noua societate comunistă şi de a-şi servi patria aşa cum le-o cere partidul suprem, precum legendarul cavaler roşu, nu iau forma unui absurd grotesc, menit să le pervertească lumea, ci au un deznodământ caricatural demn de o satiră burlescă. Din fericire pentru ei, propaganda este contracarată de cuvintele şoptite ale părinţilor, ce vor să-şi ţină trecutul ascuns de urechile copiilor, şi ale vecinilor din imobilul vieţii la comun. Aceste dialoguri purtate de adulţii care se cred la adăpost de curiozitatea copiilor amintesc de nişte adevăruri incomode şi de prizonieratul îndurat de fiinţa umană în Europa anilor ’40-’50, indiferent de punctele cardinale.

La începutul romanului, ai impresia că asişti la o destăinuire către un interlocutor necunoscut, apoi îţi dai uşor, uşor, seama că s-ar putea să fie vorba despre o scrisoare către prietenul din copilărie, lăsat în urmă odată cu părăsirea ţării natale. Autorul scrisorii confesive este Kim, care i se adresează lui Arkadi, cel mai bun prieten al său. Ambii s-au îndepărtat cum au putut de Rusia comunistă, dar unul dintre ei, Kim, pare să fie încă puternic bântuit de ea, de amintirile părinţilor şi de imaginile cutremurătoare din Afganistanul invadat de armata sovietică. Acesta va rămâne multă vreme captiv între nevoia de exorcizare a unei memorii transgeneraţionale marcate de tragediile părinţilor, ce au cunoscut războiul şi teroarea stalinistă, şi nostalgia după acea formă de prietenie rară, în care fraternitatea nu este un slogan, ci reprezintă omniprezenţa unei certitudini salvatoare pentru identitate.

Dezvăluirile lui Kim către Arkadi îţi amintesc de sacralitatea primei prietenii şi de fuziunea afectivă din acea perioadă, irepetabilă. Ambii erau copiii unor taţi ce au trăit infernul celui de-al Doilea Război Mondial în forma lui extremă, ajungând la rândul lor să fie uniţi de aceeaşi prietenie ce îi unea pe copiii lor. În imobilul cu locuinţe la comun şi în curtea unde naturaleţea solidarităţii învingea uneori capcanele unei colectivizări forţate a intimităţii şi a existenţei, nu numai prietenia dintre Kim şi Arkadi era vestită, ci şi prietenia dintre taţii lor. Tatăl lui Kim era cărat în spate de tatăl lui Arkadi, deoarece îşi pierduse picioarele pe front, astfel încât cei doi ajunseseră de nedespărţit în ochii vecinilor.

Obligaţia de a-şi trăi viaţa individuală sub ochii unor vecini iscoditori, mai ales în vremurile în care o măruntă indiscreţie atrăgea suspiciunea unor activişti zeloşi, te face să te aştepţi la un roman apăsător. Totuşi, vei găsi multe scene în care traiul cenuşiu începe să capete farmecul stranietăţii şi al umorului. Curtea neîncăpătoare pentru vieţile unor locatari înghesuiţi, ce doreau o gură de aer sau debarasarea de propria tragedie prin remarcile pline de venin adresate celorlalţi, devine un tărâm al secretelor şi al enigmelor din altă epocă. O descoperire făcută de autorităţi dinamitează liniştea, dar în loc să abată prăpădul asupra existenţei comune, rămâne în mintea celor doi prieteni drept o dovadă imposibil de negat că au avut parte de vară memorabilă, ce i-a maturizat. Această descoperire duce spre adevărata istorie pe care mesajele propagandei încercau să o îngroape şi despre care protagoniştii mai aflaseră, ce-i drept, prin detalii vagi prelinse printre aluziile cu subînţelesuri acide ale adulţilor.

Citind paginile acestui roman ce ia forma unei rememorări introspective a istoriei individuale aproape înghiţite de una colectivă, sistematic falsificată de propagandă, regăseşti de fapt încercările fiinţei umane de a se agăţa de firesc, în ciuda unor evenimente ce alungau normalitatea. Dacă nu ar fi detaliile privind activităţile specifice îndoctrinării incluse în programele dedicate pionierilor, prin care celor doi protagonişti li se promitea raiul unui viitor luminos, ai fi crezut că ai în faţă amintirile din vremurile în care singurele griji erau legate de punerea la cale a unor şotii nemauzite, a unor năzbâtii ce au loc în oricare altă parte a lumii civilizate. Kim şi Arkadi îşi găsesc propriul drum şi îşi reprezintă viaţa cotidiană din era socialistă într-un mod ce se va dovedi suportabil, mai ales datorită prieteniei.

Unul dintre acele trucuri folosite de Andrei Makine pentru a te împiedica să afirmi că ţi se pare neverosimil demersul personajelor sale de a regăsi un licăr de frumuseţe subiectivă într-un marasm colectiv este diluarea unei realităţi brute în răspunsuri evazive, ce nu fac decât să estompeze efectele cutremurătoare ale unor evenimente. Această estompare permite învecinarea cruzimii cu speranţa în umanitatea vindecată de tentaţia (auto)distrugerii, aşa cum descoperi în scena reîntâlnirii dintre mama lui Arkadi şi Kim, abia întors de pe frontul din Afganistan cu amintiri traumatizante. Deşi povestea de viaţă a mamei celui mai bun prieten este una zguduitoare, încât ajungi să crezi în mitul femeii slave născute pentru a duce în spate întreaga durere a omenirii, cuvintele finale transmit un mesaj salvator pentru psihicul supravieţuitorului ce trebuie să poarte cu sine o conştiinţă zdruncinată.

Confession d’un porte-drapeau dechu a făcut parte din ciclul romanelor ce au precedat faimoasele cărţi prin care Andrei Makine a fost considerat revelaţia literaturii franceze. Poate nu găseşti acea maturitate literară ce te răvăşeşte, din romanele sale premiate, dar anunţă marile sale teme şi acea pricepere în a dezvălui umbrele întunecate ale fiinţei umane fără să lase în urmă acel dezgust total pentru oamenii ce s-au lăsat modelaţi până la deformare de nişte episoade nefaste ale istoriei colective sau ale trecerii de la Estul îngeţat la Vestul tuturor descătuşărilor (dar şi al înstrăinării, de data asta individuală).

Confession d'un porte-drapeau dechuEditura Gallimard, 2007

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here