Contra progresului – Despre scaunele albe de la capul societatii moderne

0
248

Seara premierei spectacolului Contra progresului, de Esteve Soler, de la Teatrul Bulandra (6 noiembrie 2013), a început prea puțin progresist, cu o aversă demnă de Guns and Roses, dar a fost salvată de aburii melancoliei printr-o manevră inedită, care a avut loc în Sala Liviu Ciulei (Atelier). 

Acolo, regizorul Bobi Pricop a instituit carantina în zona de confort a publicului, căruia i-a servit 7 injecții scurte de realitate nediluată, 7 dintr-o lovitură, administrate excelent de o echipă de actori-rezidenți ai spațiului aseptic – de unde și veșmintele lor albe. Numai că în loc de stetoscop, ”purtau” scaune albe. Sau poate că erau îngeri mesageri?  De ce nu… în cazul meu, efectul terapeutic  al piesei dramaturgului catalan m-a făcut să asociez experiența cu un spațiu de recuperare. Al sinelui și al umorului.

 

Într-un decor auster și într-o liniște deplină – aluzii fine la haosul și tăcerea care-au precedat facerea Lumii – are loc Geneza, mai mult o Renaștere, filtrată prin plasa dură a progresului. Bobi Pricop se joacă delicat cu punctele de suspensie și cu imaginația privitorilor, ca într-o variantă extinsă a unui joc Dixit: uite o idee, imaginează-ți scena corespunzătoare.

Scenografia Rodicăi Știrbu a susținut perfect mesajul piesei. Actorii Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel și Cezar Grumăzescu ”te fac” din cuvinte, te cutremură, te amuză, te intrigă – având la îndemână doar un text bun și câteva obiecte (atât de puține, încât sunt ușor de reținut: saci de gunoi, o carte de povești, un ruj,  un laptop, o păpușă și 4 scaune).

Relaxarea asupra percepțiilor e palpabilă: nu există vârste precise – doar vagi referiri la categorii de vârstă, nu există limită de culoare sau sex – rolurile feminine sunt jucate de băieți, iar copilul african este întruchipat de  Vlad Pavel pe al cărui tricou stă scris un mesaj delicios – ”I love Angelina”.

”Spectacolul nostru, Contra Progresului, vrea să stârnească imaginația fără iluzii şi cu un minim de mijloace, astfel încât poveștile suprarealiste propuse de autor să se nască în mintea privitorilor mai intens decât orice artificiu scenic. Contra Progresului este un poem suprarealist, care abordează brutal subiecte care preocupă generația din care facem parte.” (Bobi Pricop)

Scenele de viață surprinse sunt cât se poate de firești pentru societatea contemporană – un cuplu trecut de prima tinerețe care butonează fascinat televizorul, un om care a suferit un accident, o pereche aflată în pragul despărțirii, o învățătoare care le citește copiilor povești.

Ce este însă interesant la fiecare episod în parte este amestecul savuros  de umor negru și fantezie cu conotații biblice –  spre exemplu, omul de afaceri este trimisul lui Dumnezeu, iar copiii celor două personaje care s-au trezit cu un măr uriaș în casă (un laptop Apple) se numesc Cain și Abel. Tarele modernismului sunt ridiculizate cu măiestrie într-o avalanșă de cadre alegorice: moartea a devenit un spectacol, cuvintele și-au pierdut înțelesurile și principiile s-au desunflat – grija pentru lumea a treia, toleranța, dragostea, toate sunt doar demagogie searbădă, focile omoară pui de om cu sânge rece din cauza suprapopulării, iar materialismul s-a infiltrat în cele mai intime părți ale minții umane – simbolistica amuzantă și confuzantă a ”contractului de 2 lei” sau a căsătoriei valabile doar un an te urmărește dincolo de sala de reprezentație.

Un plus pentru tabloul în care atît el, cât și ea, își vorbesc pe tonalități care ar stârni invidia oricărei prezentatoare de jurnal de știri – datorită inflexiunilor de ”senzațional” pe care își comunicau banalități.

Niciuna din cele 7 povești descrise nu dă verdicte, iar piesa în ansamblu nu își asumă niciun rol moralizator – vorba unei reclame, ”cheia e la tine”.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here