Conu’ Leonida fata cu reactiunea – O comedie reusita, in care fiecare obiect domestic amplifica hohotele de ras

0
1341
foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Nu regreţi că ai pariat pe reinterpretarea unei piese clasice la unteatru, dacă vrei să râzi în hohote urmărind un spectacol de calitate, impecabil regizat.

Regizorul Florin Liţă ia una dintre cele mai îndrăgite piese ale lui Caragiale – Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea – şi îţi demonstrează cât de actuală poate fi. Vei avea parte de genul de spectacol ce descreţeşte frunţile prin umor, făcându-te să conştientizezi mai mult ca niciodată cât de bine au trecut proba timpului personajele create de Caragiale şi replicile acestora.

Dialogurile personajelor despre stat, dări, proteste, inamicul străin, pensii, scutirea de impozite sau promisiunile electorale distorsionate de ignoranţa lor te fac să te gândeşti la piesa lui Caragiale ca la o profeţie adeverită. Caragiale a văzut prăpastia dintre cei informaţi şi progresişti şi cei eşuaţi la marginea civilizaţiei, o prăpastie despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult în contextul societăţii româneşti din prezentul nostru.

Regizorul Florin Liţă mizează pe jocul reuşit al actorilor Cristina Casian, Florina Gleznea şi Ionuţ Grama, care stârnesc rafale de râs doar prin mimici şi gesturi mărunte, şi pe scenografia lui Răzvan Bordoş, ce poate comprima o întreagă lume într-o sală micuţă şi poate face obiectele unei cămăruţe de mahala să exprime cât o mie de cuvinte. De fapt, încă de la primele secunde ale spectacolului îţi vei da seama că decorul este un alt personaj al piesei, care îţi vorbeşte despre emoţiile şi realitatea percepută simplist şi comic de cuplul de pensionari alcătuit din Leonida (Ionuţ Grama) şi Efimiţa, nevasta lui (Florina Gleznea).

Decorul transformă sala într-un mic apartament de periferie, unde pauperitatea capătă un aer candid în lumina difuză a unei lămpi cu abajur din alte vremuri. Fiecare obiect este foarte atent plasat, chiar dacă spaţiul redă mai degrabă aglomerarea spontană a obiectelor ieftine dintr-o casă de mahala. Nu lipsesc elementele indispensabile tandreţii domestice – peştele de televizor, carpeta cu idila orientală, în spatele căreia sunt dosite şiragrurile de cârnaţi, şi frigiderul devenit un sanctuar al vieţii securizante. Actorii te surprind prin fiecare gest ce implică unul dintre obiectele din apartamentul minuscul unde îşi duc traiul. La un moment dat, ai impresia că fiecare personaj devine asemenea unui scamator capabil să creeze un spectacol efervescent, imprevizibil şi amuzant folosind câteva obiecte banale.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Reuşita spectacolului se bazează, pe lângă talentul actorilor de a reda expresivitatea şi autenticitate personajelor, pe relaţia dintre gesturile comice şi elementele decorului. Personajele vorbesc puţin, însă atenţia oferită unor obiecte fără de care nu-şi pot imagina un trai fericit în modesta lor lume te zguduie de râs. Cu fiecare gest al lor te aştepţi la o nouă întrebuinţare amuzantă a măruntelor obiecte kitschioase.

Spectacolul îţi dă impresia că urmăresti o coregrafie hilară, de la început până la sfârşit, în care mimica şi gesturile vorbesc adesea în locul cuvintelor despre o viaţă devenită o comedie absurdă. O astfel de comedie este şi viaţa cuplului interpretat savuros, o viaţă în care se amestecă bezmetic suspiciunea nejustificată în relaţie cu pereţii care au urechi, viziunea obtuză asupra schimbărilor sociale şi mâncatul compulsiv ca semn al fricii în faţa zilei de mâine, dar mai ales în faţa unei nopţi de petrecere şi voie bună, confundată cu desfăşurarea unei revoluţii.

Conu’ Leonida, tipologia ignorantului ce se crede singurul în stare să emită păreri pertinente despre orice, în orice situaţie, şi consoarta lui, care se arată vrăjită de observaţiile pline de înţelepciune ale acestuia despre lume, societate şi politică, sunt dependenţi de televizor, ce-i drept unul care nu le oferă alternative informaţionale sau divertisment variat (ei trăiesc în perioada ceauşistă). Atunci când nu se uită la televizor, cuplul mănâncă lacom, transformând prepararea cârnaţilor într-un ritual amplu, din care nu lipsesc preţioasele opinii emise de Leonida şi atent sorbite de nevasta ce îi venerează inteligenţa urmând exemplul consoartei ideale de altădată.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Din când în când, tihna conjugală reprezentată de ritualul îmbuibării autohtone este întrerupt de teama cuplului de a fi prins în mijlocul unei revoluţii, de aceea fiecare sunet devine suspect. Cei doi folosesc metoda paharului lipit de perete pentru a capta sunetele rău prevestitoare din apartamentul vecin, pitesc avuţia culinară (cârnaţii) în supradimensionata şi deja clasica sacoşă de rafie când sunetele devin din ce în ce mai ameninţătoare, apoi se baricadează într-o cămăruţă deoarece şi lumea exterioară li se pare o mare de sunete ce seamănă cu vuietul unei revolte, deşi nu este altceva decât o petrecere de mahala revărsată pe străzi.

Un rol în alimentarea comicului îl are şi cel de-al treilea personaj – Safta, femeia angajată să facă focul. Vei descoperi o Safta în stare de ebrietate din cauza unei dezamăgiri sentimentale, interpretată adorabil şi memorabil de Cristina Casian. Având famercul şi candoarea unei adolescente sentimentale confruntate cu prima decepţie cauzată de gelozie, Safta se furişează în spaţiul domestic al cuplului adormit pentru a-i fura alcoolul.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Al treilea personaj capătă rolul de a înteţi comicul bazat pe reacţiile exacerbate de panică ale cuplului. Ameţită bine de aburii acoolului, Safta duce gesturile amuzante ale celor două personaje la apogeul vecin cu absurdul, spre deliciul spectatorilor, oferind prospeţime abordării regizorului.

foto: Andrei Gîndac/unteatru Facebook page

Cei familiarizaţi cu textul lui Caragiale vor descoperi în această punere în scenă o trecere de la satira nemiloasă a dramaturgului pentru care tipologiile nu erau decât nişte caricaturi lipsite de raţiune la o atitudine mai tandră a regizorului faţă de personaje. Deşi nu ezită să le scoată la suprafaţă metehnele încununate de păcatul capital atribuit multor conaţionali – acea resemnare în faţa propriei ignoranţe, în care se complac senini-, detectezi şi o urmă de compasiune faţă de condiţia personajelor. În unele momente ai impresia că vezi o umbră de naivitate şi fragilitate care te face să le ierţi ignoranţa.

La această atitudine empatică a spectatorului faţă de nişte personaje condamnate la o viaţă limitată contribuie şi alegerea obiectelor ce alcătuiesc decorul şi aşezarea lor în spaţiul restrâns care îţi dă impresia că împarţi aceeaşi cameră cu protagoniştii. Sărăcia reflectată de abundenţa kitschului este luminată blând, încât spaţiul cămăruţei ce ţine loc şi de sufragerie, şi de dormitor şi de bucătărie, nu devine unul claustrofob, asociat garsonierelor din blocurile comuniste de tip confort trei, ci o expunere tandră a unei sărăcii având aerul nostalgic atribuit obiectelor salvate de la banalitate de patina timpului.

Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea este genul de spectacol pe care îl recomanzi prietenilor şi tuturor celor care te întreabă unde pot vedea o comedie bună. Întruneşte calităţile oricărei puneri în scenă reuşită de la unteatru: fructificarea ingenioasă a unui spaţiu restrâns care îl obligă pe regizor să meargă direct la esenţial prin redarea autentică a mesajului universal şi atemporal al piesei, un decor în care minimalismul nu devine auster şi care ajunge să reflecte perfect viaţa interioară a personajelor şi mai ales acea intimidate emoţională dătătoare de autenticitate, dintre spectator, personaje şi actori.

De fapt, cheia succesului unei montări sub umbrela unteatru este dată de folosirea inspirată a spaţiului minimalist pentru a facilita imersiunea în lumea personajelor. Este o imersiune ce are loc în mod natural şi empatic, aşa cum se întâmplă în momentul în care păşeşti în sala mică unde are loc piesa Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Imediat ce ai ajuns în Sala Mică de la unteatru ai impresia că ai nimerit în spaţiul privat al personajelor, apoi te aşezi atent pe scaun pentru a nu le perturba ritmul cotidian, asemenea unui musafir care devine martorul unui episod absurd.

Citeşte şi Vârstele Lunii – Viaţa este o lungă prietenie

Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here