Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adica foarte bine

0
629

Dacă îţi plac marile drame concentrate în câteva pagini şi nu te sperie acea graniţă subţire între vitalitate şi degradare, între lumină şi crepuscul, ascunsă în atmosfera stranie a unui oraş imaginar (aşa cum găseşti în romanele sud-americane) cu poveşti triste, dulci-amare şi tenebroase cât se poate de reale, atunci merită să încerci o mostră din proza scurtă a lui Julian Rios, inclusă în volumul Cortegiul umbrelor. Totuşi, ca să nu ai dubii, trebuie menţionat că Julian Rios este european get-beget, spaniol, mai exact. Ce-i drept, povestirile sale cu prezenţe fantomatice, străini misterioşi cu trecuturi spectrale, existenţe apăsătoare, crime ţinute sub tăcere, ispite carnale fatale, trupuri în care hidosul şi frumosul coexistă, aşezări ireale unde oamenii poposesc pentru a muri, poveşti bizare şi frontiere halucinante între viaţă şi moarte amintesc de prozele scrise de Onetti sau de Juan Rulfo.

Cortegiul umbrelor cuprinde nouă proze scurte despre finalurile unor existenţe contorsionate de nişte dureri nerostite, ale căror motive se disipează precum o pâclă în atmosfera umedă ce înăbuşă inventata localitate dintre mlaştini şi mare, numită şi Tamoga. În ciuda subiectelor ce gravitează în jurul morţii, poveştile te atrag fie prin detaliile spectaculoase ascunse în spatele unei existenţe fade şi austere, fie prin modul în care Julian Rios adânceşte vieţile monotone ale personajelor ce au băltit în meschinărie, răutăţi specifice omului mărunt fără perspective, bigotism, ingnoranţă sau invidie, dezvăluindu-le istoriile personale într-un ritm ce permite scufundarea în stranietatea ce înlocuieşte apăsarea macabrului. În cartea lui Julian Rios găseşti nişte morţi care nu te sperie, ci te fac să parcurgi fiecare pagină cu fascinaţia trezită de contradicţiile descoperite în universul interior al fiinţei umane descrise folosindu-se ironia caricaturală, observaţia sfredelitoare sau tonul plin de compasine.

Te scufunzi în lumea din Tamoga, unde biografiile se pierd în trecutul imemorial, dar explodează într-un prezent alunecos, încă de la prima povestire – Povestea lui Mortes – ce are aerul sentimental şi nostalgic al unei iubiri neîmplinite şi atmosfera mohorâtă demnă de un film noir, alimentată şi de prezenţa inexplicabilă şi enigmatică a unui străin prin locurile acelea uitate de lume. Odată cu decizia lui Mortes de a se da jos chiar în gara din Tamoga, ce părea să anunţe un sat amorţit şi deloc primitor, simţi cum treci uşor, uşor, graniţa dintre timpul realităţii şi atemporalitatea din Tamoga, în care totul stagnează într-o anumită ordine morală, dar nimic nu pare la locul lui.

În această aşezare, bârfele şi născocirile care mai de care mai bizare despre unul şi despre altul plutesc în aer alături de umezeala ce-l face pe un străin să afirme că locuitorii ar trebui să fie înzestraţi cu nişte brahnii. Sufocat şi de aerul umed şi de mărginirea semenilor, fiecare locuitor este obligat să îşi împartă existenţa cu toţi ceilalţi, despre care ştie că pot deveni oricând nişte martori lacomi ai celui mai mic păcat, ai celei mai mici abateri şi ai trădărilor umilitoare. Şi tot acest locuitor urmărit de zeci de ochi ajunge să cunoască apăsarea izolării în propria singuratate, din care se nasc obsesii, manii, tabieturi suprarealiste şi multe zvonuri înfricoşătoare.

Prima povestire, în care moartea are farmecul desuet al unei idile neîmplinite, pare o pâclă uşoară pe lângă stridenţa celorlalte morţi, nu din cauza descrierilor sinistre, ci din cauza detaliilor biografice tulburătoare ce revin la suprafaţă în ultimele zile sau clipe ale protagoniştilor (cum se întâmplă în povestirea Amor şi pulbere). Dacă în această primă povestire găseşti o poartă de intrate în lumea din Tamoga, în celelalte asişti la defilarea unor personaje ce îşi pregăteau de multă vreme finalul, dar ale căror poveşti dezolante sunt depănate cu vitalitatea şi verva unor istorii pitoreşti. Pur şi simplu ai impresia că ai nimerit exact când se desfăşurau mai zgomotos, ciudat sau incredibil de tăcut ultimele zvâcniri ale personajelor.

Înainte de a părăsi lumea celor vii, fiecare îşi joacă, încă o dată rolul din scenariul colectiv, investit cu forţa unui arhetip. Rolul de soţ însingurat după fuga soţiei (Amor şi pulbere), de burgheză devotată amintirii unui soţ ludopat (Umbrele), de marginal jigărit cu minte puţină, destin de orfan, pofte de brută şi apucături de sălbatic (Palonzo), de pradă în timpul Războiului Civil (Vânătoare în iulie), rolul de frate holtei bătrân, avut şi îndrăgostit de fata în casă, de dragul căreia îşi înfruntă sora posesivă şi arţăgoasă (Casa împărţită), de muribund care îşi revede ca prin vis acei strămoşi a căror poveste l-a captivat (Persoana a doua), de fiu care îşi răzbună tatăl (Dies Irae) sau de locuitor plecat cu zeci de ani în urmă pentru a scăpa de meschinăria din Tamoga, dar întors pentru a îndeplini profeţia unui bătrân din vis (Râul fără maluri).

Varietatea umană din acest volum nu se reflectă doar în caracterul personajelor devenite victimele propriilor patimi, ci în vastele nuanţe pe care le capătă agresivitatea şi frustrările. De la violenţa gratuită, la cea gata să ofere un alibi moral, o legătura coerentă între cauză şi efect sau măcar iluzia unui act ce ţine de menirea unui justiţiar, Julian Rios le cuprinde pe toate, dar nu le diseacă psihologic, deşi le cunoaşte resorturile abisale, ci le permite să plutească lent într-o ambiguitate vitală pentru a hrani geografia halucinantului, imaginarul şi nelumescul unui loc inventat.

Cortegiul umbrelor este genul de carte prin care eşti atras în lumea unui scriitor despre care nu ai auzit prea multe, dar al cărui stil te impresionează şi te face să aştepţi noi traduceri.

Cortegiul umbrelorEditura Vellant, 2012

Citeşte şi A General History of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme şi realism magic în Africa portughezilor

Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – China mai crede în satira obţinută din realismul magic

Elegbara – Borges în Brazilia

A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Elegbara – Borges in Brazilia

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here