Craiasa Zapezii – Aurora boreala din Central Park

0
716

Crăiasa Zăpeziiar fi trebuit să fie un basm contemporan fără happy ending, despre intelectualii care au eşuat într-o speluncă de la periferia New York-ului. Dar în locul unei atmosfere gri, dezolante până la depresie, care te-ar face să arunci romanul celui vinovat de Orele dacă ai intoleranţă la personaje ce fac alegeri greşite, apoi se abandonează lungilor introspecţii pentru a le întoarce pe toate părţile doar, doar ar putea amâna gestul ce le-ar scoate cuţitul din rană, găseşti o speranţă care pâlpâie inocent şi acea poftă de viaţă a învinşilor ce se mai pot bucura de strania frumuseţe a unui apus spectaculos, într-un peisaj urban, sau de albul halucinant al ninsorii ce poate face dintr-o stradă desfundată o imagine feerică.

De o astfel de lumină spectaculoasă în plină iarnă are parte şi Barrett. În timp ce traversează Central Park amintindu-şi de plecarea neanunţată (şi inexplicabilă) a iubitului său, vede culorile unui cer invadat de aurora boreală. Nu l-ar fi mirat în cazul în care ar fi traversat un ţinut scandinav, dar la New York, relatarea bizarei experienţe vizuale ar fi însemnat controale neurologice şi vizite la psihiatru, aşadar decide să tacă. Nu îi spune nici măcar fratelui său Tyler, de care nu avea secrete niciodată, simţindu-se apărat de faima lui din liceu şi de nimbul de boem trecut, mereu în căutarea momentului perfect pentru a debuta în industria muzicii de calitate, alături de chitara sa, care îi aduce venituri suplimentare în localul unde este barman, deşi mulţi i-ar fi văzut pe Tyler şi pe fratele său Barett la catedra unei şcoli prestigioase.

Personajele lui Michael Cunningham ar fi avut toate motivele pentru a-şi împărtăşi experinţa legată de lumina boreală ce nu trebuia să apară în mijlocul New York-ului. Le-ar fi făcut să creadă într-un miracol, singurul capabil de a-i salva din fundătura unde s-au împotmolit vieţile lor, intersectate şi povestite prin trucul amintirilor suprapuse sau al biografiilor precum nişte încăperi având uşi comune. Dar toate aceste personaje au fost create pentru a dărâma printr-o tandră decădere mitul new york-ezului cu viaţă de vis. Conform percepţiei unui pragmatic, Barrett este un talent universitar ce a murit speranţă, vânzând ţinute excentrice în magazinul unei prietene, iar fratele sau, Tyler, un adolescent bătrân ce speră să compună acel cântec magic prin care să o vindece pe iubita lui bolnavă de cancer. Lor li se adaugă personaje secundare, de un farmec excentric, asemenea unei clădiri extravagante la vremea ei, dar ale cărei faţadă şi încăperi au decăzut atunci când toţi au lăsat în urmă cartierul plăcerilor pe care îl însufleţea pentru a-şi muta centrul de interes în altă zonă, iar singurii locatari au ramas nişte marginali ce i-au confundat aerul sofisticat de altadată cu bizareria.

Acţiunea sumară, dizolvată încă de la primele pagini în lungi reflecţii, confesiuni şi flashback-uri bântuite de lumina nepământeană arătată lui Barrett într-o seară de noiembrie, se derulează între nopţile ce fac trecerea într-un alt an, când, printre decoraţiunile stridente ce animă apartamentul sărăcăcios protagoniştii îşi fac lor înşişi promisiuni, dar şi celorlalţi, îşi doresc să piardă Bush alegerile, să se termine războiul din Irak, să se vindece Beth, iubita lui Tyler, să se mute în alt cartier, deşi visătorii ca ei au ştiut mereu cum să-şi transforme cămăruţele de la periferie într-un refugiu boem plin de antichităţi şi într-un spaţiu al intimităţii afective.

Editura Polirom, 2014

Romanul poate fi comandat de aici.

Michael Cunningham a scris un roman în care tristeţea are farmecul ei atunci când nevoia de puritate şi foamea emoţională înlocuiesc disperarea livrată în imagini hiperrealiste cu întoarcerea spre nevoia de miracol din copilărie, dar nu miracolul oferit de instanţe superioare nevăzute, ci de gândirea magică, prin care toate se rezolvă, măcar în imaginar. Când nu pot disipa brusc realitatea descrisă asemenea unui zeu ce shimbă grandoarea unui final demn de o tragedie cu zeflemeaua, personajele se întorc spre sine, spre îmbrăţişările celorlalţi, spre propriile vinovăţii şi, mai ales, spre mecanismul sucit al psihicului ce adoră trăirile opuse aşteptărilor şi paradoxurile.

În basmul cu oameni trişti, Crăiasa Zăpezii locuieşte într-o împărăţie cu blocuri vechi şi vecini pentru care ameninţarea morţii înseamnă găsirea unui sens într-o existenţă la întâmplare. Aici, numai albul uniform al omătului depus poate aduce repaosul odihnitor în haosul regatului interior, unde planurile şi gândurile zac împrăştiate în miile de nuanţe ale însingurării.

surse imagini: newyorklovestories.tumblr.com; Janet Ternoff (terminalillusions.wordpress.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here