Crima si pedeapsa – lectia lui less is more

0
259

Premiera din octombrie a  piesei „Crimă şi pedeapsă”, în regia lui Yuri Kordonsky a avut loc în cea mai nouă sală a Teatrului Bulandra, Toma Caragiu – Studio Space şi este, în fapt, reluarea spectacolului din 2006. Rezumatul simplist se divide la 3:   3 ore, 3 feţe ale eroului principal, 3 culori, 6 actori…

E interesant traseul de la intrarea principală a teatrului până în sala de reprezentaţie – îţi dă şansa să te desprinzi cu totul de lumea exterioară, să uiţi traficul şi orele de la birou, iar mini-labirintul scărilor îţi imprimă senzaţia că urmează să vezi ceva special. La faţa locului înţelegi că dramatizarea se doreşte o experienţă intimă pentru public- scaunele sunt aproape de scenă, iar spaţiul personal al actorilor aproape că nu există. Devii personaj tu însuţi odată ce îţi ocupi locul – dar cred că mesajul acesta trebuie subliniat şi imprimat pe bilete: că doar tu, nu şi telefonul. Rămâne un punct de maxim al senzaţiilor horror soneria telefonului „hey, taxi, taxi”, din momentul culminant al piesei.

Decorul a fost o surpriză plăcută. Minimalist și auster, dar plin de semnificaţii, un loc de joacă al emoţiilor pe care le-am descoperit ulterior: o răscruce simplă şi albă, ca o conştiinţă curată, o oază în care speranţa era posibilă, într-un Sankt Petersburg îmbâcsit de mizerie şi deziluzii. Trioul cromatic mi s-a părut la fel de strategic ales: o dramă în alb, roşu şi negru: albe au fost cămăşile eroului şi ale alter-ego-urilor sale, precum la fel de albe au fost lama toporului, uşile şi furoul Soniei-cea-iubitoare şi sufletistă. Negri au fost demonii interiori şi hainele văduvei, iar partea de roşu a revenit sângelui şi şalului Soniei – cea-uşuratică.

Kordonsky a mers pe ideea de exploatare a personalităţilor multiple ale personajelor dostoievskiene. Eroul este prima victimă a dedublării, prins între binele şi răul propriei conştiinţe, un cuplet care se va dovedi până la urmă labil şi distructiv. Richard Bovnoczki este un Raskolnikov ideal, cu alură slavă şi un joc minunat al înclinaţiilor psihotice. Salvarea sa? „N-am omorât un om, ci un principiu”.

Marius Manole nu iese din sfera de confort şi joacă ce ştie cel mai bine – este sufletul zbuciumat, timorat şi sperios, el este rana vie a lui  Raskolnikov. Face un rol corect,  contopindu-se cu restul accentelor care adună bile albe. Replică memorabilă: „Doamne, câţi oameni trebuie să mai omor ca să ies de aici?”.

Jocul tânărului Vlad Logigan poate fi trecut la capitolul surpriza serii. Lui i-a revenit partea conştiinţei diabolice, a minţii înnebunite şi învinse, care nu mai cunoaşte argumente din sfera umană. A interpretat cu forţă scelerarea eroului, dând un nou suflu ideei de luptă interioară şi cumva bunătatea lui Manole a găsit în el un evil self pe măsură.

Personajul Porfiri interpretat de Marian Râlea are ceva din umorul lui Tarantino, e viclean, puţin cam prea ştrengar, dar este singurul care destinde atmosfera.

Puternică şi semnificativă a fost şi scena alegorică  a iepei bătrâne ucise de săteni, în care personajele primesc o nouă şansă de a se dedubla, îngroşând până la grotesc contururile tiplogiilor pe care le reprezintă.

Polaritatea se manifestă şi în scena finală, când fiecare faţetă a eroului nu se poate mărturisi decât în prezenţa personajului de care se simte legat – Raskolnikov cel real cu Porfiri, Raskolnikov cel rău cu văduva Aliona, iar Raskolnikov cel angelic cu Sonia.

Forţa personjelor masculine nu este însă contrabalansată de cele două eroine ale piesei. Caracterul „bătrâna văduvă” a fost construit pe modelul „moşule, ce tânăr eşti”, actriţa Rodica Lazăr fiind departe de cea mai indulgentă imagine a „femeii în vârstă”. Nu am înţeles alegerea, blondul nu era grizonat nici pe departe şi în locul unei babe zgârcite şi rele, am avut parte de un persnoaj feminin incert, prea frumos ca singurătatea şi izolarea sa-i fie credibile, prea duşmănos ca să facă din asta baza unui caracter.

Din nefericire, nici „Sonia” Ancăi Andone nu pare în apele sale – lipseşte acea înţelegere şi acceptare a personajului care să-i dea personalitate.

Dialogurile sunt cursive, iar scenele cheie sunt construite ca mici tablouri, astfel că dacă nu aş fi ştiut că piesa are două părţi aş fi putut accepta ca scenă finală şi sfârşitul actului întâi.

Kordonsky nu ratează nici tema diferenţei dintre oameni şi împărţirea lor în comuni şi extraordinari. Monologul lui Raskolnikov despre firile speciale, cele care rup regulile şi reconstruiesc lumea, aşteptând apoi să fie urmate de oamenii obişnuiţi, constituie punctul de cotitură în decizia eroului de a „scăpa” lumea de o fiinţă inutilă şi de a acţiona ca un om ales: „Tu omori un păduche, un vierme, scapi omenirea de un parazit”.

Rugăciunea intonată în ruseşte, bolurile cu pastă roşie cu care cei trei făptaşi au mânjit pereţii răscrucii după uciderea văduvei, ilustrarea sudorii reci care traversa trupul eroului  (nici acum nu înţeleg cum au putut transpira atât de repede actorii – chapeau!), cruciuliţa „multiplicată” atent pentru fiecare chip al lui Raskolnikov – sunt detalii care dau personalitate dramatizării, închegând ideea regizorului despre iadul frământărilor în preajma păcatului capital. „Am trecut un prag – da, dar pragul e acolo şi tu ai rămas aici” – din fericire, reinterpretarea romanului lui Dostoievski a trecut dincolo de o simplă punere în scenă, reuşind să se concentreze în jurul unui nucleu, fără risipă de personaje sau de cadre. 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here