Cronica unei veri – cinéma-vérité și omul real

0
324

Idealul multor cineaști a fost să redea cât mai fidel realitatea, scopul filmului fiind să ne creeze impresia că asistăm la niște evenimente care ni se desfășoară în fața ochilor ca în viața de zi cu zi (André Bazin, critic de film).În prelungirea aceeași idei,  prin filmul Chronique d’un été, Jean Rouch a extins conceptul de documentar, inventând cinéma vérité – sau cinema observațional – demers prin care dorea să captureze realitatea într-o manieră cât mai imparțială și discretă.

Plasat în Paris, la granița temporală a două momente semnificative – războiul din Algeria și revoluția din 1968 – Chronique d’un été nu se vrea a fi o stilizare a realității, ci realitatea însăși. De aceea nu există personaje sau actori, ci numai oameni obișnuiți. Aceștia provin din medii diferite, au personalități, concepții și viziuni distincte și trecutul care i-a format ni se relevă treptat. Co-realizatorul Edgar Morin (sociolog) este cel care-i „intervievează” – întocmai ca un psiholog – pe toți acești oameni.

Filmul propriu-zis începe cu reportajul realizat de Marceline – o evreică supraviețuitoare a lagărelor de concentrare, care pune întrebări trecătorilor legate de fericire:  ce înseamnă pentru ei, dacă sunt fericiți etc. Reacțiile sunt diverse: i se răspunde cu indiferență, chiar violență, banal sau nu i se răspunde deloc. Această investigație realizată de un personaj este doar prologul celei dezvoltate ulterior de cei doi realizatori cu scopul de a sonda cât mai profund gândurile celor pe care îi "interoghează".

 

 

Portretizările sunt complexe și variate. Există muncitori de fabrică, imigranți, un cuplu, studenți, supraviețuitoarea de lagăr, o femeie în depresie, fotomodele. Toți aceștia au viziuni originale legate de viață – spre exemplu, un muncitor la Renault mărturisește: Lucrez 24 de ore pe zi. E adevărat, schimbul durează 9 ore. Dar restul timpului îl folosești să te odihnești pentru a putea munci. Deci se ajunge mereu la același lucru – muncă.

Momentele lui Mary-Lou – femeia în depresie – sunt dramatice, însă fără a fi exagerate. Monologul lui Marceline este în egală măsură de tulburător. Ea își rememorează trecutul din tabăra nazistă de concentrare care o despărțise de restul familiei. 

 

 

Pentru că acțiunea este – într-o oarecare măsură – condiționată de camera de filmat, ascunderea ei ar fi un act de decepție. În primele scene, cei doi cineaști sunt în fața camerei și îi explică lui Marceline rolul ei în acest film. Atât Rouch, cât și Morin sunt prezenți pe tot parcursul filmului – deși nu întotdeauna în fața camerei – punând întrebări și provocând reacții. La sfârșit, filmul este proiectat actorilor-participanți care au reacții mixte la adresa acestuia – după această confruntare a rezultatului final cu cei care l-au făcut posibil, Morin și Rouch au o discuție privată din care ne dăm seama că nu se așteptau la acest rezultat și pleacă cu întrebări la care nu au un răspuns.

În final, ne este greu să ne dăm seama la ce am fost martori. Deși demersul lui Rouch este de-a dreptul admirabil, preconcepțiile legate de film – alimentate de exploziile trivialităților filmice – ne pot impiedica să îl vedem ca pe ceea ce este de fapt: o bucată de realitate, o mână de oameni surprinși – prin intermediul peliculei – în mijlocul vieților lor nedeghizate.

De altfel, acești oameni ce există datorită camerei de filmat au reușit să se reveleze lor înșiși prin aceasta. Așa cum arată Rouch, prezența camerei de filmat – deci a circumastanțelor fictive – îi determină pe oameni să fie mai puțin defensivi și mai puțin inhibați.  

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here