Cu inima curata – Un Tarantino unguresc. Mai original, mai profund si mai tandru, dar la fel de intens

0
1402
imagine: www.indiewire.com/2016/06

Cu inima curată (Tiszta szívvel/Kills on Wheels) este propunerea Ungariei pentru Oscarul decernat celui mai bun film străin. O alegere foarte inspirată ar spune cei ce l-au văzut deja, apreciindu-i atât calităţile de film cu gangsteri ce ar putea concura cu peliculele prin care s-a lansat marele Tarantino (este un film trepidant, alert şi crud, şi are acea desfăşurare a violenţei gratuite deturnate spre zona uşor absurdă a umorului negru), cât şi profunzimea psihologică stilizată, asociată unui film de artă european (cu alte cuvinte şi Hollywood, şi anti-Hollywood).

Vei descoperi un film tipic de acţiune, dar, în acelaşi timp, total diferit. Totul te va lua prin surprindere, de la profilul personajelor la soluţiile găsite în situaţii-limită sau la deznodământul cu adevărat imprevizibil. Vei avea parte de nişte eroi atipici, ţinutuiţi în scaunul cu rotile, dar care, prin fiecare gest riscant, iau în derâdere mila celor ce îi consideră neputincioşi, subestimându-le efortul de a duce o viaţă normală cu orice preţ. Scenele pline de originalitate, derularea conflictelor şi evoluţia psihologică a personajelor includ şi unele cadre ireal de sentimentale pentru un film despre latura întunecată a naturii umane (şi totodată bine armonizate cu momentele nemiloase), iar scenele tensionate ce frizează grotescul filmelor de duzină sunt atenuante de sarcasmul inteligent descoperit subtil în sincronizarea dintre actele brutale şi coloana sonoră foarte bine aleasă, ce traversează stări aflate între melancolie şi zeflemea.

imagine: www.cineast.lu
imagine: www.cineast.lu

Ai fi tentat să propui un Oscar special pentru originalitatea lui Attila Till. Regizorul maghiar a reuşit să cizeleze clişeele genului, păstrându-le totuşi în limitele accesibilului, şi să aducă un suflu proaspăt în zona filmelor de acţiune cu personaje tenebroase. Din ghearele acestor personaje sumbre, în care maleficul ia forma chipurilor dezgustătoare, încearcă să scape nişte infractori mărunţi de ocazie, de la marginea unei societăţi ce nu le dă prea multe şanse. Tocmai din alegerea categoriei marginalizate rezidă originalitatea acestui film. Personajele centrale nu vin din zona periferiei fetide, rămase în urma civilizaţiei, şi nici din tagma puştilor teribilişti ajunşi în haine de adulţi care se dau băieţi răi şi fac diverse combinaţii peste puterile lor. Dimpotrivă, băieţii răi din filmul lui Till ar stârni mai degrabă mila, fiind luaţi peste picior de bandele de răufăcători cu ştate vechi, ce nu văd altceva decât nişte oameni terminaţi pe viaţă, impotenţi, blocaţi într-un scaun cu rotile. Dar tu, spectatorule, ştii încă de la prima scenă că nu vei avea un film despre învinşi, ci despre nişte oameni care îşi depăşesc limitele fizice pentru a răsturna finalurile jocurilor periculoase, dar mai ales aşteptările, fără intervenţia vreunui miracol sau a unui scenariu neverosimil.

Cei trei protagonişti sunt expresivi şi imprevizibili, iar fragilitatea fizică le este compensată de inventivitate şi curaj nebunesc (iresponsabil pentru unii, normal pentru cei ce nu mai au multe de pierdut). Îţi captează atenţia fie prin obiceiurile amuzante, fie prin hobby-ul creativ, fie prin povestea de viaţă ce îl predispune pe unul dintre ei la o luptă permanentă cu sine însuşi, ce îi transformă existenţa într-un veritabil film de acţiune.

Zoli (Zoltán Fenyvesi) şi Barba (Adám Fekete) sunt colegi de cameră într-un centru de recuperare pentru persoanele cu dizabilităţi. Unul dintre ei, Barba, va avea un rol şters în balanţa scenariului, dar sudează puntea care face trecerea dintre momentele decisive ale poveştii, cu intensitate ascendentă, şi te amuză prin obiceiul de a se da cu deodorant în cele mai tensionate momente, când toate gândurile celorlalţi sunt acaparate de lupta pentru supravieţuire. În schimb, Zoli va avea cea mai neaşteptată evoluţie, care va da totul peste cap, schimbând finalul cu 360 de grade. Aparent sensibil şi fragil, izolat în lumea benzilor desenate realizate chiar de el (speră să devină un mare autor de romane grafice), Zoli pare a fi tipologia adolescentului drăguţel (blond, ochi albaştri), dar care a avut ghinionul de a se naşte cu probleme legate de coloana vertebrală şi care îşi îneacă amarul într-o lume a evaziunii prin inventarea unor supereroi. Printre aceşti eroi cu puteri supraomeneşti care îl inspiră este şi Rupaszov, un fost pompier ajuns în scaunul cu rotile în urma unui accident.

imagine: www.theupcoming.co.uk/2016
imagine: www.theupcoming.co.uk/2016

Interpretat impecabil de Szabolcs Thuróczy (cunoscut din filme precum The Wednesday Child şi White God), Rupaszov este acel tip dur, cu experienţă de băiat rău deja uns cu toate alifiile. Supărat pe viaţă şi recalcitrant, luptă cu toate armele împotriva infirmităţii, face exerciţii epuizante şi îşi promite cu fiecare sforţare, din fiecare scenă, că se va putea vindeca într-o zi nu foarte îndepărtată. Apariţia lui în centrul de recuperare le va schimba viaţa lui Zoli şi lui Barba. Experienţa acestui veteran într-ale luptelor inegale poate fi comparată cu a masculului alfa care încalcă regulile fără a suporta consecinţele şi care le oferă virginalilor abia intraţi în viaţă botezul în lumea durilor, rămânând în acelaşi timp şi protector precum un tată. Dacă trecutul lui Rupaszov are urmele unei tregedii, prezentul este unul dubios, iar viitorul incert. El este implicat în afaceri necurate cu un interlop sârb pe nume Rados – grotesc şi nemilos, cu alură de neonazist, pentru care doar câinii lui de pradă merită respectul. Interpretat caricatural de actorul Dusan Vitanovic, Rados este elementul care aduce suspansul, anunţă ciocnirile explozive, îţi dă fiori prin amestecul dintre dispreţul faţă de umanitate, afişat ostentativ, şi umorul negru. Din cauza lui vei avea emoţii pentru nevinovaţii Zoli şi Barba, pe care un astfel de tip i-ar mânca de vii, dacă nu ar fi experimentatul Rupaszov cu aerul de boss mereu stăpân pe situaţie, care te face să uiţi că este, la rândul său, imobilizat.

Cu inima curată îşi respectă promisiunea – aceea de a-ţi confirma aşteptările tipice avute de la un crime thriller neo-noir, dar având personaje şi întâmplări atipice. Are de toate. Şi dezumanizarea care să le permită elementelor negative să-şi facă numărul indispensabil unui scenariu credibil, dar şi momentele de solidaritate, de apropiere umană salvatoare. Şi întâmplări periculoase, în care personajele scapă în ultima clipă, ca prin minune, şi acele scene în care chiar ajungi să crezi că s-a terminat cu ele, iar muzica de pe fundal ţine locul râsului hohotitor al unui păpuşar ce se amuză la culme atunci când vede oameni în suferinţă.

Regizorul mizează pe trei elemente vitale pentru intreţinerea originalităţii şi a suspansului. Unul este legat de faptul că îţi dezvăluie intenţiile personajelor doar în ultima clipă dinaintea dezlănţuirii unor scene ce-ţi accelerează ritmul cardiac. Al doilea ţine de păstrarea demnităţii celor trei protagonişti conştienţi că nu pot face toate lucrurile posibile (doar) pentru ceilalţi, dar care nu te copleşesc prin drama lor. Această păstrare a demnităţii este marcată vizual prin apropierea dintre inocenţă şi grotesc, în anumite scene sângeroase. În fine, al treilea element este imprevizibilul din lumea psihologică a personajelor, dominată de contradicţii. Liderul celor trei le pune gând rău, la un moment dat, camarazilor săi de suferinţă, determinându-te să te îndoieşti de continuitatea solidarităţii, dar îţi  dă de înţeles, în acelaşi timp, că poate deveni şi un substitut patern securizant.

imagine: www.goldenglobes.com
imagine: www.goldenglobes.com

Nici modul în care face trecerea de la scenele violente la cele de reverie candidă nu este de neglijat în reţeta de succes a filmului. Deznodământul inflamabil al unor scene este urmat de imaginea unei mâini care desenează toată acţiunea, transformând-o într-o bandă desenată. Ce pare a fi un artificiu original, care te face să te întrebi ce a vrut să spună cu scenele în care Zoli pare să anticipeze, prin desenele sale, viitoarele pericole ce îl pândesc pe Rupaszov, capătă sens abia în final (unul cu totul surprinzător şi care te face să râzi complice şi să apreciezi cu adevărat inventivitatea lui Attila Till).

imagine: cineuropa.org
imagine: cineuropa.org

Păstrând echilibrul între aşteptările publicului ce preferă un Tarantino în sânge -adică plin de grotesc, de scursuri caricaturale, acţiuni teribiliste, jonglerii stilistice cu şabloanele estetice asociate genului şi umor cinic- şi gusturile spectatorului ce preferă un film nu prea îndepărtat de cinematografia de artă în varianta europeană, regizorul Attila Till ştie când să asmută detaliile înfricoşătoare care iau scenele cu asalt, dar şi când să le oprească pentru a nu te alunga din sală. Când să le dea drumul dialogurilor amuzante în momente cu potenţial terifiant, când să prelungească suspansul până să îţi crească pulsul, şi mai ales când să introducă momentele candide astfel încât să pară cât se poate de fireşti, în scenele în care trupurile chinuite sunt surprinse astfel încât să te facă să vezi de fapt nişte personaje pline de resurse în ciuda unei disperări afişate în momente de criză, simpatice şi carismatice, unde alţii ar vedea un spectacol al deformării.

În timp ce amatorii de filme cu gangsteri se vor bucura de suspansul adaptat unui scenariu inventiv, ceilalţi, preocupaţi mai mult de relaţiile afective dintre personaje, de modul în care acestea evoluează psihologic, vor aprecia talentul lui Attila Till în a strecura detaliile biografice triste – astfel încât să te înduioşeze, dar fără a părea lacrimogene -şi în a permite concilierea dintre duritatea unui mascul alfa înrăit de propria tragedie, ce ajunge să creadă că nu mai are pentru ce trăi, nevoia de prietenie şi gesturile sentimentale (mai ales în cazul neînfricatului Rupaszov, care îşi aşteaptă fosta iubită cu flori, încercând să împiedice nunta ei).

Fiecare detaliu al trecutului individual injectează candoarea necesară momentelor de acalmie dintre două puncte de apogeu al suspansului şi al confruntării şi este devoalat exact atunci când trebuie să înteţească focul acţiunii şi să ofere un sens actelor aparent fără sens, puse pe seama violenţei gratuite. Zoli te ţine cu sufletul la gură dându-ţi de înţeles că alege să devină complicele lui Rupaszov (ajuns un killer de conjunctură), pentru a strânge banii care să-i permită şansa de a beneficia de operaţia salvatoare la o clinică din Vest, fără a fi nevoit să accepte banii unui tată ce l-a abandonat când i-a fost descoperit handicapul. În schimb, amănuntele din trecutul ce l-a aruncat pe Rupaszov din lupta cu flăcările, în postura de pompier dedicat, în scaunul cu rotile, permit un neaşteptat moment de respiro duios, plin de umor, în care ies la iveală concepţiile sale despre iubire şi căutarea unei partenere.

Cu inima curată poate ramâne un film de referinţă în categoria unui crime thriller deştept, ce face posibilă apropierea dintre violenţă şi duioşie, dintre solidaritate şi ură, dintre malefic şi umanizare. Pe lângă scenele de acţiune ce nu îţi dau deloc impresia că le-ai mai văzut (deşi se mulează pe reţeta clasică), te vei bucura de efectul straniu al soundtrack-ului, ce devine asemenea unui voice over aparţinând unui spectator din umbră, ce include sarcasmul, perspectiva caustică asupra naturii umane şi compasiunea. Coloana sonoră permite sincronizarea momentelor tensionate şi riscante cu tonul unui umor negru, dar cu inserţii luminoase, prin amestecul vibrant în care se întâlnesc (fără contraste stridente) trepidaţiile muzicii house, blues-ul nonşalant şi languros, cu versuri despre nestatornici hoinari, şi ludicul unor hituri pop britanice având o tentă retro de swing obraznic.

https://www.youtube.com/watch?v=H0xLpTU8-Ek

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here