Cum l-am mancat pe tata – Elogiul hominidului, intre caricatura si revelatie

0
822

După ce vei citi acest roman, vei regreta amarnic toate situaţiile în care ai jignit primatele (din rândul cărora fac parte şi hominizi) asemuindu-le cu presupuşii lor urmaşi vocali şi nervoşi care presară cojile bomboanelor agricole în capul spectatorilor de la meciuri, aruncă ambalajele în grădina blocului sau comunică exclusiv tactil şi agresiv cu femelele necunoscute, în ritualul viril al hărţuirii stradale.

Or fi Edward şi familia lui simpatică nişte simpli hominizi din Pleistocen, dar nu lâncezesc bârfind în faţa peşterii aşteptând să li se bage în traistă pentru a vota cu cine trebuie şi îşi asumă nişte riscuri ce le depăşesc înzestrările intelectuale rudimentare pentru a descoperi focul, uneltele, avantajele mersului biped, ale coborârii din copaci în explorarea lumii şi încurajarea masculilor în a-şi găsi consoarte în alte cete, împiedicând astfel regresul biologic favorizat de consanguinitate. Odiseea lor, începută cu dorinţa tatălui de a-şi convinge familia extinsă să ia calea progresului, a depăşirii condiţiei prin descoperirea unor lucruri, unelte şi tehnici de supravieţuire noi, dar şi a exprimării estetice prin pictură şi dans tribal, devine subiectul unui roman care îmbină comedia, satira şi informaţiile despre evoluţia umană, deturnate in direcţia fabulei. Aventurile personajelor îţi descreţesc fruntea în timp ce meditezi asupra istoriei fascinante a evoluţiei şi asupra pericolelor prin care au trecut strămoşii pentru a duce mai departe rasa umană într-o lume în care primul om nu era decât un alt animal vulnerabil, ce nu ştia nici măcar cum să-şi prepare corect hrana, spre deosebire de lighioanele pădurilor africane, ce îl transformaseră în festinul lor preferat.

Cum l-am mâncat pe tata este un roman care te ademeneşte cu nostalgia trezită de amintirile despre anii copilăriei, în care te uitai la păţaniile celor din serialul The Flintstones, sau de glumele puse pe seama familiei de maimuţe care te îmtâmpinase, în vizitiele şcolare cu scop didactic, la intrarea Muzeului Antipa în timp ce te întrebai alături de colegii nedumeriţi dacă păroşii ăia împăiaţi sunt într-adevăr nişte rude mai îndepărtate de-ale voastre (spunându-vă unul altuia că Adam şi Eva erau mai frumoşi). După ce ai trecut de mixul amuzant dintre un documentar marca Discovery şi o producţie de succes de la Cartoon Network, ajungi într-o maşină a timpului în care sunt amestecate, într-o naraţiune inteligentă, hilară şi plină de aventuri, nişte informaţii despre evoluţia omului din perspectiva cuceririlor permise de inteligenţă, o reprezentare satirică a lăcomiei şi a puterii prin monopolul deţinut de cei puternici asupra descoperirilor şi o reflectie cu tentă orwelliană asupra naturii umane, fie ea şi la începuturi. Rezultatul? Un roman care te surprinde prin seriozitatea întrebărilor despre sensul evoluţiei, deşi intriga şi naraţiunea par desprinse dintr-o comedie sub forma unei animaţii, ce ar fi putut fi livrată la fel de bine sub forma unui roman grafic sau a unor benzi desenate.

Intuind că nu va fi luat în serios de către oamenii mari, dornici de a citi despre lucruri serioase cum ar fi marile drame şi dileme ale omului contemporan, despre cotaţiile bursiere sau despre noile căi spre succes în leadership, motivarea echipei în zece paşi eficienţi sau metodele de educare a copilului inteligent, sigur pe el şi creativ încă din scutece, Roy Lewis a făcut tot posibilul ca omul-maimuţă Edward şi fiii lui, pe care îi pregăteşte pentru viaţa periculoasă dintr-o pădure kenyană de la poalele unor vulcani, încât să devină, din exemplare limitate, nişte adevăraţi vizionari ai epocii de piatră, având aceleaşi aspiraţii, temeri şi preocupari cu ale omului modern, doar că, spre deosebire de acesta, erau împiedicaţi în drumul lor spre evoluţie de condiţiile mult mai grele de viaţă şi de lupta pentru supravieţuire într-o lume în care numai cine scăpa din ghearele felinelor uriaşe, de colţii mamuţilor, de tălpile strivitoare ale elefanţilor năpustiţi în turme, de strânsoarea şarpelui constrictor şi de gura larg deschisă a crocodilului reuşea să îndeplinească acel prim scop al evoluţiei: autodepăsirea prin cunoaştere.

Oamenii-maimuţă din acest roman amintesc de problemele oricărei familii, doar că sunt adaptate de Roy Lewis la greutăţile vieţii în Pleistocen. Văzându-l pe tată cum încurajează primele tentative de pictură murală ale fiului artist, care prindea umbrele rudelor pe stânci desenându-le conturul, cum îşi conduce familia spre marele progres după ce a descoperit legătura dintre cremene şi flacără –un pas important în autonomia cetei- şi asigurându-le alor săi un avantaj în lupta pentru peşterile confortabile râvnite şi de mamiferele neprietenoase, şi cum intuieşte că noile moduri de preparare a hranei şi domiciliul stabil reduc timpul alocat luptei pentru supravieţuire şi masticaţiei în favoarea celui alocat noilor descoperiri sau invenţii, începi să iei în serios personajele aparent caricaturale şi să eviţi stânjeneala apărută când eşti nevoit să recunoşti că te-ai apucat de citit un roman pentru copii.

S-ar putea ca protagonistul, învinuit de fratele său că nu a rămas la bucuriile vieţii simple din copac, de inovaţii împotriva firii şi a ierarhiei prestabilite când ia în stăpânire focul, într-un elan prometeic, sau de vanitatea pusă pe seama celui ce vrea să câştige din când în când unele bătălii cu vitregiile naturii ameninţătoare, să îţi amintească de lupta omului modern cu inerţia unor oameni ce se tem de anumite schimbări produse de tehnologie, mai ales când sunt adoptate de copii lor, şi îi privesc pe vizionari cu mult scepticism. Personajul central al poveştii este un idealist, fie el şi unul din lumea hominizilor, ce va fi îndrăgit de părinţii care îşi încurajează copiii să exploreze lumea, să pună întrebări, să vină mereu cu idei noi, să nu se culce pe-o ureche lăsând notele să vorbească în locul peristenţei îndelungate a unor cunoştinţe logice, apoi să înţeleagă mai uşor legătura dintre comportamentul uman şi educaţia financiară pentru a se descurca în lumea celor mari. Tatăl hominid le cere fiilor să inventeze ceva nou care să ducă la un trai mai sigur, să nu se descurajeze când fac nişte greşeli aspru criticate de ceilalţi, observând mai bine descoperirea la care au dus respectivele erori, să reflecteze la importanţa colectivă a descoperirii focului.

Această carte îţi dă impresia că toată omenirea îi este datoare unui tată-model, ce pare să comunice peste timp cu tine. La un moment, dat începi să-ţi imaginezi că stai în jurul focului cu primii oameni şi le asculţi planurile pe care şi le făcuseră pentru tine, pentru întreaga omenire, într-o perioadă în care omul nu speria pe nimeni prin superioritatea lui, inexistentă de fapt în lumea sălbatică, unde conta doar superioritatea animalelor de mari dimensiuni, înainte ca primele manifestări ale inteligenţei să-şi spună cuvântul. Dar este scris în legea firii ca tatăl să fie contrazis în primul rând de ai lui, iar Edward se trezeşte în mijlocul unui conflict între idealurile nobile şi pragmatismul economic sălbatic, menit să asigure supremaţia unei cete asupra celeilalte. El ar vrea ca toate cetele să beneficieze de marea lui descoperire cu privire la producerea unei flăcări, oamenii-maimuţă nemafiind obligaţi să urce până la craterul vulcanului, riscându-şi viaţa pentru a găsi focul ce îi pune la respect pe lacomii prădători şi le asigură un culcuş unde să-şi pună familia la adăpost. Fiii lui, în schimb, nu vor să dezvăluie secretul, ci să-l vândă în schimbul unor beneficii menite să le asigure supremaţia în relaţia cu alte cete. Acest conflict va deveni miza consistenţei narative cu final spiritual, având impactul unei revelaţii metaforice şi a unei parabole pictate, descoperite pe stâncile devenite pereţii primelor locuinţe de lux, rezervate celor mai buni vânători, care au înţeles importanţa creierului.

Tălmăcit astfel încât să păstreze umorul ironic savuros, de catre Radu Pavel Gheo (autorul romanului Fairia- o lume îndepărtată), şi plin de protagonişti zglobii ce amintesc de maimuţele care dansează frenetic în videoclipul formatiei Coldplay (Adventure Of  A Lifetime), romanul Cum l-am mâncat pe tata conţine acea ghiduşie cu tâlc menită să transmită un mesaj educativ cu privire la importanţa explorărilor creative nonconformiste ce au dus omenirea spre un progres neaşteptat şi tonul cât se poate de grav al unui mesaj testamentar lăsat de strămoşul preistoric mai răsărit din punct de vedere intelectual în epoca lui. Prin acest mesaj, cel mai deştept hominid ne atrage atenţia asupra dezvoltării continue şi asupra exemplului său curajos de a  încerca să lase ceva în urma lui mergând impotriva curentului, nelăsându-se descurajat de opoziţia semenilor neîncrezători. Edward, cel mai deştept exemplar din Pleistocen, a vrut să-şi ghideze specia pe calea dezvoltatului Homo sapiens. Oricât de primitivi par hominizii din acest roman, descoperirile lor cu privire la rolul viselor, la existenţa unei lumi interioare, a sufletului ce speră la o viaţă dincolo de moarte şi importanţa acordată îmbunătăţirii vieţii de care vor avea parte generaţiile următoare datorită descoperirilor făcute de ei îi inscriu în cercul select al vizionarilor avangardişti, înzestraţi cu darul autoironiei, un pas mare pentru evoluţia intelectuală a speciilor.

Cum l-am mancat pe tata - copertaEditura Polirom, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here