Custodie (Jusqu’à la garde) – Cum isi apara un copil mama

0
630

Câştigător al Leului de Argint pentru Cel mai bun regizor la Veneţia, în 2017, Custodie/Jusqu’à la garde este un foarte bun film psihologic despre războiul pentru obţinerea custodiei după un divorţ zbuciumat. Jocul actoricesc impecabil şi imprevizibil devine suficient pentru a întreţine acel ritm alert care să te ţină cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului, oferind totodată şi acele momente de acalmie în care descoperi cum se poate salva personajul de care te ataşezi.

Regizorul Xavier Legrand demonstrează că nu are nevoie de multă acţiune şi de un fir narativ amplu pentru a-ţi capta atenţia de la început până la final. Îi sunt mai mult decât suficiente reacţiile personajelor. Aceste reacţii, greu de anticipat, alimentează treptat şi eficace suspansul menit să le ofere dinamism scenelor de un realism minimalist, astfel încât să simţi că ai avut parte de o experienţă palpitantă, care sparge barierele dintre lumea personajelor şi spaţiul sălii de cinema.

După ce vei vedea filmul îl vei lăuda pe regizorul Xavier Legrand pentru talentul de a construi tipologii umane reprezentative şi de a selecta actorii potriviţi care să le ofere credibilitate în scenele ce te ţin în priză. Scenele te surprind, apoi te transformă într-un martor implicat emoţional, prin dozarea acelor reacţii imprevizbile, a căror izbucnire te cutremură şi te fac să plonjezi încă din primele minute în infernul unui cuplu toxic.

Vei găsi mai degrabă genul de reacţii şi comportamente asociate violenţei psihologice, prelungite la nesfârşit şi care ar fi devenit o tortură şi pentru spectator, nu doar pentru personajul feminin asaltat de un soţ agresiv, dacă în momentele tensionate nu ar fi intervenit rapid inventivitatea unui copil transformat în salvatorul mamei sale terorizate. Acest copil devine motivul bătăliei dintre Antoine (Denis Menochet) şi Miriam (Lea Drucker), doi parteneri care ajung să divorţeze din cauza violenţei conjugale întreţinute de personajul masculin.

Pentru a evita ca tatăl lui, care nu îşi poate gestiona furia transformată în agresivitate, să îi terorizeze mama folosindu-se chiar de regulile custodiei comune, micul Julien (Thomas Gioria) va născoci tot felul de strategii, care devin de fapt adevăratul element ce asigură suspansul şi menţine atenţia spectatorului. Interpretat adorabil şi tulburător de Thomas Gioria, Julien, copilul maturizat peste noapte, va deturna întreaga spontaneitate şi inventivitate ludică specifică vârstei în direcţia apărării mamei sale.

Devenit conştient de încercarea tatălui de a-l manipula prin vorbe mieroase înaintea asaltului verbal intimidant şi de încercarea acestuia de a face din viaţa fostei soţii un calvar interminabil, Julien îşi va asuma rolul de protector al mamei vulnerabile. Scopul său devine acela de a-l împiedica pe tată să aibă contact cu fosta soţie, să îi invadeze teritoriul după ce simte că a pierdut controlul asupra familiei odată cu divorţul şi mutarea familiei eliberate într-un apartament secret.

În timp ce sora lui, ajunsă la vârsta majoratului, este prinsă în alte probleme ce ţin de preocupările adolescentine, Julien duce pe cont propriul un alt război, unul tăcut, împotriva tatălui violent. Antoine este un tată lipsit de empatie, care nu îşi iubeşte copilul, însă avocata lui a reuşit să o convingă pe judecătoare că este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a lui Julien acordarea unei custodii comune prin care i se permite şi tatălui să petrecă timp alături de copil, deşi copilul şi-a manifestat clar dorinţa de a sta departe de tatăl agresiv.

Custodia comună pare să îl ajute pe Antoine în tentativa de a-l folosi pe Julien cu scopul de ao umili şi tortura psihologic pe soţia cândva supusă, ce a îndrăznit să ceară divorţul pentru a renunţa la rolul captivei fragile. Însă Julien îi dă planurile peste cap. Deşi pare un puşti sensibil, Julien va rezista fiecărui asalt impetuos al tatălui, care vrea să îl intimideze ţipând la el şi bruscându-l pentru a-l obliga să îi dea noua adresa unde locuieşte fosta lui soţie alături de copiii trecuţi de partea ei.

Reacţiile copilului şi mimica actorului ce îl interpretează spun cât o mie de cuvinte. De fapt, întregul film se bazează mai degrabă pe mimicile personajelor, care întreţin atmosfera tensionată şi îţi demonstrează că un război psihologic în care jocul puterii, prin amânarea întâlnirilor decisive şi prin evitarea dialogului final tranşant, poate fi la fel de palpitant şi de intens precum un thriller cu multa acţiune.

Vei mai admira la acest film, pe lângă acea gradare inteligentă a reacţiilor din timpul războiului psihologic, şi jocul actoricesc oferit de actorii Denis Menochet şi Lea Drucker. Actriţa Lea Drucker interpretează perfect rolul soţiei pasive, copleşite de groaza stârnită de un soţ violent, şi care decide să pună punct unei căsnicii de coşmar abia după ce unul dintre copiii ei, la rândul lui devenit victima tatălui, ajunge la vârsta majoratului.

Denis Menochet interpretează credibil rolul bărbatului primitiv, care provoacă dezgust prin refuzul de a evolua, de a scăpa de tendinţele agresive care apar în momentele în care nu îşi poate gestiona matur frustrările. Actorul Denis Menochet oferă un adevărat tur de forţă în rolul bărbatului transformat într-o bestie irecuperabilă. Este o bestie care se dezlănţuie treptat, derutându-şi victimele, şi al cărei singur scop este acela de a le face viaţa un infern copiilor şi fostei soţii.

Personajul Antoine este construit după regulile unui ritual specific agresorului din relaţia de cuplu, devenit acel stăpân al familiei care se simte neînsemnat, sfidat odată cu expulzarea din teritoriul conjugal pe care îl controlase precum un despot ce se credea invincibil. Vei descoperi în jocul său toate acţiunile disperate ale bărbatului primitiv disperat, care descoperă cu stupoare că pierde teren în lupta cu fosta parteneră eliberată de sub influenţa lui. Interpretând rolul agresorului care îşi vede autoritatea contestată de victimă, actorul Denis Menochet oferă un spectacol terifiant, solicitant şi revoltator al soţului ce şi care oscilează între mimarea afecţiunii, a regretului, şi declanşarea furiei distrctive.

Acest joc actoricesc oferit prin evoluţia războiului preluat de copil şi devenit până un punct un supliciu pentru spectatorul impresionat şi revoltat când vede reacţiile personajului masculin, poate fi considerat un bun studiu al tipologiilor, dar şi o critică acidă la adresa autorităţilor ineficiente în apărarea mamei şi în prevenirea asaltului agresiv, traumatizant. Vei descoperi uimit că nu numai România poate deveni o sursă de inspiraţie pentru regizorii ce preferă filmele în care autorităţile intervin doar în momentul în care se dezlănţuie iadul, ci şi ţările considerate mai civilizate. Judecătoarea din film nu ţine cont de acele dovezi ce indică un comportament extrem de agresiv al tatălui. Prin acordarea custodiei comune îl obligă pe copilul intrat în rolul salvatorului să petreacă lunar zile în compania tatălui, departe de mediul protectiv oferit de mamă, deşi acest copil şi-a exprimat făţiş refuzul de a-şi mai vedea tatăl.

Deşi nu foloseşte scene în care vei vedea forma fizică a violenţei, regizorul prezintă interacţiunea dintre tată şi copil pentru a-ţi transmite întreaga tensiune sufocantă din relaţiile toxice. Vei avea impresia că ajungi chiar să simţi neputinţa copilului şi a mamei terorizate, că te îneacă frica acestui copil nu pentru că el ar putea deveni ţinta unui tată agresiv, ci mama lui, de care este extrem de ataşat. Majoritatea scenelor dintre tată şi copil au loc în maşina acestuia, devenită un spaţiu claustrofob, folosit pentru a simboliza captivitatea în agonia jocului psihologic epuizant întreţinut de adultul ce vrea să îl intimideze pe copilul său căruia fie îi spune că îl iubeste, fie îl umileşte verbal pentru a-l forţa să îi dea noua adresă unde s-a mutat împreună cu mama şi cu sora lui.

Custodie/Jusqu’à la garde va rămâne un film psihologic memorabil datorită deciziei regizorului de a muta presiunea războiului dintre adulţi asupra copilului inventiv, plin de resurse, care alege propriile soluţii când autorităţile ce ar fi trebuit să îi apare drepturile îl abandonează. Adulţii nu ajung să se înfrunte direct tocmai în urma deciziei acestui copil de a evita până în ultimul moment, confruntarea explozivă iminentă, în care unul dintre adulţi alege o metotă brutală pentru a obţine victoria finală. Prin alegerea personajului care preia asupra lui întreaga tensiune, filmul poate fi considerat şi un semnal de alarmă dat autorităţilor din întreaga lume, uneori obtuze şi lipsite de empatie când iau decizii care influenţează (adesea) ireversibil soarta celor neputincioşi împotriva semenilor agresivi.

Citeşte şi Loveless – O altă definiţie a grelei moşteniri, descoperită în viaţa de cuplu

Loveless – O alta definitie a grelei mosteniri, descoperita in viata de cuplu

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here