Dans la cour – Cate comedii incap intr-un bloc?

0
248

Când un depresiv este singur şi debusolat, apare o dramă sfâşietoare. Când doi depresivi singuri şi debusolaţi ajung pe mâna unui regizor francez, se naşte o comedie. Daca lor li se adaugă manifestări obsesiv-compulsive şi anxioase, un vecin cârcotaş având mania controlului, o fostă vedetă căzută în patima drogurilor şi un comis-voiajor slav, ce propovăduieşte învăţămintele unui guru dubios, comedia ia forma unei terapii prin râs.

În curte (Dans la cour) se anunţă un film previzibil, bazat pe aceeaşi combinaţie dintre umor şi tragedie, cam des întâlnită în viziunea regizorilor francezi când aleg să te amuze prezentandu-ţi dramele omului contemporan însingurat, astfel încât să pară suportabile. Totuşi, cei care ar fi evitat filmul dacă nu apărea şi Catherine Deneuve pe afiş vor avea o supriză plăcută.

Antoine (Gustave de Kervern), un cântăreţ încă în vogă, renunţă la scenă, epuizat de insomnii şi cocaină, apoi îşi găseşte tot felul de joburi mărunte. Aproape homeless, dat afară de toţi angajatorii, găseşte o portiţă de scăpare în noua lui slujbă – cea de portar al unui imobil parizian cu proprietari excentrici, în pragul unor crize de nervi. Altul în locul său ar fi fugit mâncând pământul, dar Antoine şi-a găsit deja un refugiu în noul spaţiu domestic, înfrumuseţând curtea interioară cu trandafirii furaţi din parcurile celebre ale Parisului, ascultând confesiunile unuia sau altuia, adăpostind câinele unui comis-voiajor cu discursuri bizare şi însoţind-o pe Mathilde (Deneuve) în periplul ei prin cartier pentru a-i convinge pe cetăţenii ignoranţi că toate clădirile s-ar putea prăbuşi peste noapte.

Pentru oamenii din imobil, Antoine devine mai mult decât simplul portar tăcut, lipsit de culoare, pe care îl poţi confunda cu o piesă de mobilier stradal. Prin el îşi trimit mesajele de nemulţumire către vecini, evitând astfel conflictele şi comunicarea, pe el contează ori de câte ori au de reparat câte ceva prin apartament, apoi tot el ajunge să fie singurul care îi ascultă fără să se amuze pe seama obiceiurilor ciudate. Dar cum reuşeşte să-şi menţină calmul vecin cu apatia? Din când în când mai împarte câte o doză de cocaină cu un fotbalist ce şi-a ratat cariera (un alt locatar).

Deşi tot greul scenariului ar fi putut cădea pe umerii cuplului Deneuve-Kervern, regizorul Pierre Salvadori a ştiut cum să le dea consistenţă şi personajelor secundare, care apar pentru a colora atmosfera apăsătoare prin mimicile amuzante, având expresivitatea unor actori de teatru. De fapt, întregul film se bazează mai mult pe efectul unei tăceri prelungite, întrerupte brusc de apariţia unui locatar ciudat şi irascibil, introdus pentru a provoca hohote de râs şi pentru a permite o trecere spre următorul punct al acţiunii, ca într-o curgere naturală a faptelor iniţiate de nişte personaje deloc fireşti, dar adorabile prin candoarea în care îşi pot înveli maniile iritante. Atât de inspirat se joacă Pierre Salvadori cu aceaste momente de tăcere dublată de mimica expresivă a personajelor sale, încât ajungi să râzi înainte de izbucnirea replicilor spumoase, a căror aparţie o intuieşti, ca într-un mecanism reuşit al reflexului condiţionat.

Regizorul transformă reacţiile absurde ale protagoniştilor în urmări fireşti ale singurătăţii, fricii de moarte şi pierderilor din trecut, mai ales prin autenticitatea psihologică de care a ţinut cont atunci când le-a creat, oferindu-le replicile potrivite. Reuşeşti să empatizezi cu ei, chiar dacă nu ai vârsta lor sau nu ai trecut prin aceleaşi probleme, încât hohotele de râs vor pluti într-un norişor de compasiune duioasă.

În curteeste un bun exemplu de film ce te face să râzi alături de personaje, nu de ele, şi de cum să prezinţi dramele omului actual printr-un comic matur şi inteligent, care ocoleşte băşcălia şi umilirea.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here