Dans la maison – Dubla greseala

0
507

Premiat la San Sebastián și la Toronto, Dans la maison urmărește relația dintre un profesor de literatură franceză, interpretat de Fabrice Luchini, și un elev promițător care își transformă lucrările de control într-o nuvelă autobiografică. În realitate, profesor este și regizorul François Ozon, iar reușita lecției pe care acesta o predă depinde de cât de cuminte stăm noi, spectatorii, în bancă noastră.

Domnul Germain (Luchini) se găsește și el de două ori în postura de elev, mai întâi al directorului, care își impune fără probleme propria viziune asupra direcției pe care trebuie să o ia școala (rezistența protagonistului se limitează la refuzul de a-i aplauda un discurs), apoi al lui Claude (Ernst Umhauer). Ciocnirile sale cu directorul continuă de-a lungul filmului și se soldează cu o înfrângere indiscutabilă, propria sa concediere. Aceste conflicte și deznodământul lor urmăresc îndeaproape și prefigurează finalul relației sale cu Claude.

Deloc întâmplător, filmul lui Ozon tratează din nou polemic chestiunea normalității. În genericul filmului, elevii instituției la care predă domnul Germain (pe care, în mod semnificativ, Ozon nu găsește necesar să-l cadorisească cu un prenume) sunt filmați pe repede înainte cum intră în școală și îi invadează, ca niște furnici, băncile și culoarele. Între ei nu pare să fie nicio diferență. Germain însuși perorează pesimist pe marginea lipsei de personalitate a elevilor săi, și tocmai de aceea Claude îi atrage atenția.

Claude, pe de altă parte, cultivă prietenia cu Rapha Artole tocmai pentru că vrea să știe cum trăiește o familie normală (ceea ce familia Artole cu siguranță este, cu pasiunea doamnei Artole pentru design interior și obsesia lui Rapha-tatăl și Rapha-fiul pentru sporturile de echipă). În sfârșit, domnul Germain tratează în cheie morală încercările literare ale lui Claude și afișează o poziție cât se poate de convențională față de orice formă de artă modernă: o respinge in corpore, atitudine care revine de-a lungul filmului (doar că, de data aceasta, privirea ironică nu mai e cea a lui Claude, manipulatorul ripleyan, ci îi aparține lui Ozon). În strânsă legătură cu opiniile sale, încă din primul sfert de oră este introdus un deadline: dacă nu reușește să crească rentabilitatea galeriei de artă în care lucrează, Jeanne Germain urmează să își pierdă slujba. Acest termen-limită nu prezintă prea mare importanță pentru domnul Germain; drept urmare, când își pierde postul, soția sa renunță în același timp și la partenerul ei de viață.

Una din cele două ieșiri în societate ale cuplului Germain este dedicată filmului „Match Point” al lui Woody Allen, pe care cei doi îl văd la cinema. De dragul primului film londonez al lui Allen (dar poate că joacă un rol și satisfacția de a vedea ordinea socială inversată și acea normalitate învinsă), eroul devine un miel care așteaptă cuminte ziua tăierii. Cineastul francez insistă să copieze îndeaproape structura lui „Match Point”, ceea ce presupune două lucruri: ca negativul să reușească în ceea ce și-a propus și ca el să scape basma curată. De aceea, domnul Germain suferă înfrângere după înfrângere. Îl vedem în genunchi, iar Claude își savurează victoria, pentru că, și de această dată, mingea cade peste fileu (doar că, acum, e teleghidată, iar traseul ei sfidează fizica).

Nimic de zis, „Dans la maison” nu e și nici nu vrea să fie verosimil. Trucurile sale sunt cât se poate de la vedere, o admit chiar Germain și Claude: relația dintre cei doi este asemeni celei dintre sultan și Șeherezada (în consecință, plauzibilul contează prea puțin prin raport cu poveștile pe care Claude le spune). Atunci când domnul Germain îi explică lui Claude că are nevoie să îi stabilească protagonistului său un obiectiv clar și că, în drumul spre acel obiectiv, eroul trebuie să depășească o serie de obstacole, filmul riscă să devină la fel de stătut precum nuvela la care cei doi lucrează. Nu doar Claude, ci și Ozon are nevoie de un obstacol în calea eroilor săi. Obstacolul pe care îl inventează Claude-naratorul pentru Claude personajul este un test de matematică pe care Rapha riscă să îl pice. Domnul Germain se execută fără să crâcnească, iar dacă acceptă să își riște postul furând subiectele testului, aceasta se întâmplă deoarece Ozon nu se sfiește să ni-l arate ca pe ceea ce este: un personaj, al cărui rol nu poate fi altul, în narațiunea clasică, decât să ducă povestea mai departe.

Doar că, de la un punct încolo, obstacolele sunt cam prea multe și nu neapărat inspirate, iar Germain ajunge să fie el însuși un personaj în povestea în cadru, aparând acolo unde te aștepți mai puțin (în casa familiei Artole, comentând ironic, discutând cu Claude fără ca ceilalți să-l audă). E drept, Claude are ceva din Humbert Humbert, dar Ozon și Nabokov sunt departe de a fi ca două picături de apă.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here