Dansul realitatii – Memoria, cea mai buna fictiune

0
1367

Mulţi dintre cei care au văzut iconicele Muntele Sacru sau El Topo şi-au dorit revenirea lui Alejandro Jodorowsky, cel care a transformat cinematografia într-o purtătoare de simboluri şi arhetipuri reinterpretate. Anul 2013 a însemnat o reîntoarcere spre rădăcinile marelui regizor, puternic impregnate de realismul magic altoit cu viziunea transgeneraţională. Ultimul său film, Dansul realităţii, a fost prezentat şi la B-IFF, în prezenţa actorului din rolul principal, nimeni altul decât fiul regizorului.

Răspunzând la întrebările publicului, Brontis Jodorowsky a făcut lumină în universul artistic al tatălui său, dezvăluit într-o notă intimă. Scenariul a fost creat după cărţile semi-autobiografice scrise de Alejandro Jodorowsky. Acesta dezvăluie o copilărie marcată de imaginea unui părinte autoritar, într-o societate machistă, sufocată de teroarea instaurată de preşedintele Ibanez şi de sărăcie. Un film atipic în cariera lui Jodorowsky, Dansul realităţii este mai puţin ermetic, dar păstrează aceeaşi forţă a simbolurilor puternic vizuale, ce scot la iveală angoasele umanităţii, tabuurile şi evadarea spirituală. Ţinând cont de pasiunea regizorului pentru misticism, dramaturgie şi lumea inconştientului (doar s-a format în spiritul avangardei franceze, puternic ancorată în psihanaliză), filmul poate fi considerat o formă de art-terapie mascată, prin care s-au exorcizat traumele mai multor generaţii.

Dansul realităţii este o călătorie tipic sud-americană prin memoria unei familii. În centru este un tată obsedat de modelul virilităţii autoritare şi primitive, impus fiului său, iar, undeva, în planul secund, este prezenţa maternă, care îşi arată puterea când trebuie sa vindece rănile celor din jur printr-o viziune magică asupra existenţei. Copilul din film, un alter-ago al regizorului, devine povestitorul mai multor generaţii ale unei familii în care bizarul, relaţiile toxice şi împletirea istoriei personale cu invazia memoriei colective iau o turnură suprarealistă.

Alejandro Jodorowsky vine din spaţiul cultural unde până şi memoria poate deveni ficţiune, mai ales cea transgeneraţională. În această ficţiune, copilul speriat şi copleşit de un tată dur, rece şi admirator al tăriei de care au dat dovada revoluţionarii comunişti, ajunge să îşi creeze propria realitate, dar nu una paralelă, deoarece el nu fuge, ci doar acoperă observaţiile înfricoşător de lucide şi brutalitatea represivă prin forţa imaginilor-simbol, bine sudate în ceea ce se numeşte psihomagia în viziunea lui Jodorowsky.

Regizorul foloseşte din plin forţa conceptului inventat de el – psihomagia, care devine o formă de exteriorizare a durerilor şi traumelor prin reprezentaţii dramatice, prin creaţie şi prin imaginaţie. Dansul realităţii vorbeşte despre o lume ameninţătoare, care a fost redusă la dimensiunile unei memorii personale, ajunsă la dispoziţia copilului plin de fantezie. Prin ochii protagonistului-copil se derulează povestea lui Jaime Jodorowsky (părintele regizorului), un imigrant evreu din Ucraina, ajuns în Chile. Tatăl devine un personaj dominator, ce vrea să-l răstoarne pe dictatorul fascist Ibanez, îşi căleşte băiatul ezitant prin metode aspre, demne de o cazarmă, şi vrea să mascheze originea evreiască pentru a se integra mai rapid în orăşelul sărac, unde veneticii prosperi erau detestaţi. Această poveste a tatălui dur se leagă de imaginea dictatorului Ibanez, dar şi a lui Stalin, printr-un cordon ombilical demn de reprezentaţiile absurde, halucinante, care ascund pactul tăcut al societăţii cu stăpânul deghizat în modelul patern autoritar, sacralizat în mitologia familiei.

Aplecarea lui Jodorowsky spre misterul inconştientului, ridicat la nivel ezoteric, spre forţa simbolurilor şi spre curentul suprarealist adaptat într-o manieră personală se reflectă cel mai bine în imaginea Sarei, mama protagonistului. Spre deosebire de soţul autoritar, Sara nu crede în ordinea exclusiv raţională, în cenzurarea simţurilor. Ea reprezintă cheia inconştientului familial, de unde scoate fantoma unui tată pe care îl crede reincarnat în fiul său.

Ajunsă în orăşelul unde familiile de evrei puteau fi usor privite ca intruse, această mamă deţine propriile soluţii de-a alunga fricile copilului. Ea pune în scenă un mic dans menit să ţină departe coşmarurile şi teama de întuneric, devenită metafora unei abundenţe feminin-materne ce poate profita de călătoria tatălui pentru a pune stăpânire, în formă oedipiană, pe lumea fiului ei. Abia în scenele în care forţa imaginativă a mamei se dezlănţuie poate fi înţeleasă cel mai bine viziunea psiho-magică, ce defineşte creaţia lui Jodorowsky şi întreaga inovaţie adusă cinematografiei.

Deşi lumea oraşelului sărac din film este plină de acea umanitate abrutizată, violenţa unor imagini este domolită de intervenţia unui plan estetic spiritual, tămăduitor pentru memorie. Pasiunea lui Jodorowsky pentru arta dramatică s-a păstrat mai ales în interpretările actorilor Brontis Jodorowsky şi Pamela Flores, care au avut de refăcut povestea mitizată a părinţilor acestuia.

Dansul realităţiieste un film despre triumful creaţiei şi a istoriei subiective, ce pot schimba sensurile amintirilor. Iubitorii literaturii vor găsi în ultimul film regizat de Jodorowsky un mix ce îi va duce cu gândul la Marquez, Llosa şi toate acele influenţe ale avangardei europene, prezentate în cheia suprarealismului mistic şi a inconştientului adus la suprafaţă prin vizual. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here