De trei ori in zori – Rasaritul este un sfetnic bun

0
335

De trei ori în zori, ultimul roman scris de Alessandro Baricco apărut în colecţia Raftul Denisei, este despre dimineţile care vin prea devreme după o noapte în care toate soluţiile finale erau prea clare în timp ce toate problemele vieţii aveau numai întrebări fără vreun răspuns, despre condamnaţii pregătiţi de singura dovadă de altruism şi despre inocenţii care greşesc o singură dată. Şi mai este despre toate acele impasuri dezolante ivite în dimineţile omului modern, care uneori nu poate trece de la o zi la alta fără a se lăsa purtat de planurile nefaste ale altora, după o copilărie deloc liniştită, şi, mai ales, despre salvatorii lui neaşteptaţi, apăruţi la finalul unei nopţi de nesomn, pentru a-i asculta povestea.

De trei ori in zoriAlessandro Baricco a dovedit, în romanele în care vorbeşte despre traume şi pierderi, despre vieţi ajunse într-o fundătură, că poate oferi acea interpretare a unei drame sfâşietoare care să ia forma unor destăinuiri uluitoare despre natura umană, având mai degrabă forţa subtilă a unor cuvinte vindecătoare prin care impactul suferinţei este confirmat, decât apăsarea sufocantă din replicile strigate ale unei disperări. Cele trei poveşti de viaţă din acest roman pot fi receptate aub forma unor nuvele separate, asemenea camerelor unui hotel dintr-o parte mai puţin umblată a oraşului, dar care se dovedesc a fi unite printr-o uşă care îi permite unui singur personaj să se plimbe dintr-o încăpere în alta.

Folosindu-se de consistenţa unor dialoguri ce îţi dau impresia că asişti la o piesă de teatru într-un decor minimalist precum o pictură de Edward Hopper – genul de piesă în care te vezi angrenat în tensiunile unor personaje care se întâlnesc întâmplător şi care îşi vin în ajutor în faţa unei situaţii-limită deconspirate în zori- şi de acel detaliu comun, datorită căruia acest roman ar putea fi uşor confundat cu scenariul unui film ce aduce laolaltă existenţe paralele, intersectate la răsărit pentru a defini fragilitatea umană pe fundalul unei lumi fără speranţă în care doar lumina din zori mai poate oferi iluzia unei evadări, Alessandro Baricco spune trei poveşti de viaţă atât de prezente în literatura de azi, dar tot atât de des lăsate fără un răspuns clar: povestea femeii aflate în căutarea unei ferciri de la care abdicase încă de la început, şi care se trezeşte în postura unui jucător de cărţi nimerit mereu la o masă plină de canalii, ori de câte ori a vrut să o schimbe cu alta pentru a se găsi în situaţii mai bune, povestea unui bărbat pe care o familie violentă l-a învăţat că nu poate ieşi dintr-un dominou al situaţiilor periculoase şi al deciziilor fatale, prin care poate risca să piardă totul, şi povestea celui care a mers din greşeală-n greşeală, dar care se dovedeşte a fi singurul capabil de a salva nişte inocenţi vulnerabili exact în ultimul moment.

Cele trei poveşti de viaţă din roman se citesc pe nerăsuflate, chiar dacă eşti tentat să întrerupi lectura pentru o reflectare asupra propriilor decizii şi certitudini, pe care aceste personaje te invită să le reevaluezi, dar într-un mod cât se poate de discret, asta dacă nu te-ai lăsat păcălit de nota de mister simţită în fiecare început de poveste, menită să te readucă în mijlocul personajelor, în postura de spectator uluit şi intrigat, mai ales atunci când începi să dai semne că propriile gânduri îţi distrag atenţia de la dramele acestora. Baricco se dovedeste a fi, încă o dată, un maestru al veridicităţii neverosimile, în care un personaj este fragmentat în mai multe ipostaze, iar personajele diferite par a fi reflexiile în oglinda unor vârste diferite ale aceluiaşi personaj, într-un realism alternativ, definit de o ruptură între autenticitatea emoţională, cu propriile-i legi fireşti şi coerente, şi posibilităţile credibile ale unui cotidian legiferat doar pentru a pune în ordine, nu pentru a limpezi.

De trei ori în zori, prin ambiguitatea biografică a personajelor, printr-un sens al vieţii care nu se poate descoperit decât în hăţisul pierderilor şi al greşelilor din trecut, nicidecum prin găsirea unui spaţiu necontaminat de hotărâri pripite, dar şi prin aspiraţia spre candoare şi apropierea umană transformată în acea viziune luminoasă, naivă, despre viitor, avută în copilăria alimentată de gândirea magică, îţi aminteşte de acele ore dintre 4 dimineaţa şi primele semne ale răsăritului, cu toate acele senzaţii bizare, în care oboseala şi uşurătatea se contopesc în mijlocul unei mări de gânduri şi concluzii dezamăgitoare despre propriile alegeri, despre ce-ar fi fost dacă. Toate visurile pierdute ale personajelor ce-ţi creează iluzia unui déjà vu ajung să fie resuscitate de o scânteie de speranţă care poate avea forma unei revelaţii ajunse în punctul culminant odată cu ivirea discului incandescent demn de a fi imortalizat într-o fotografie memorabilă înainte ca soluţiile găsite după o noapte fără somn să pară nebuneşti odată cu transformarea zorilor în mâine sau într-o altă zi dintr-un prezent tărăgănat.

 De trei ori in zori - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Poți comanda romanul de aici

picturi: Pictura: Edward Hopper; www.wikiart.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here