Death in Sarajevo – Dupa o suta de ani, istoria se repeta doar pentru oamenii simpli

0
748
www.indiewire.com

Pe cine ar mai împuşca Gavrilo Princip la un secol de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a ducesei Sofia, la Sarajevo, unde pistolul său a provocat o deflagraţie mondială? Pe oaspetele de onoare al celui mai bun hotel din Sarajevo, unde au stat U2 sau Bill Clinton, după spusele unui manager lăudăros? Pe spălătoreasa acestui hotel, care se trezeşte lidera angajaţilor ce vor să declanşeze o grevă umilitoare pentru conducere, dinamitând recepţia de comemorare a o sută de ani de la începerea Primului Război Mondial după explozia butoiului cu pulbere din Balcani? Pe directorul hotelului care, pentru a-i intimida pe angajaţii nemultumiţi, ce nu şi-au mai primit salariile de două luni, se foloseşte de aghiotanţii interlopilor ce-şi fac veacul la clubul secret de la subsolul hotelului unde stripteuzele, cu ocazia strângerii cremei de la vârfurile Uniunii Europene, poartă accesorii şi pălării ce amintesc de ţinuta ducesei asasinate? Pe reportera bosniacă pregatită să-i atace punctul de vedere referitor la războiul ce a fărâmiţat Iugoslavia după anii ’90, expus de sârbul Gavrilo Princip, tizul contemporan al acelui Gavrilo Princip considerat un terorist de către occidentali şi un erou de către mulţi balcanici?

Răspunsul va fi oferit de un spectacol dramatic al existenţei unor oameni prinşi adesea sub vremurile decise de alţii. Ei vor acoperi cu forfota lor atât acoperişurile de unde se vede cel mai bine Sarajevo şi locul atentatului din 1914, cât şi subsolurile unui hotel devenit scena unei lupte pentru supravieţuire, demnitate, libertate de exprimare, şi a  unor tragedii personale ce pot reverbera la nivelul ocupat de cei influenţi. După o sută de ani, Sarajevo s-a schimbat, dar protagonistul din rolul principal are acelaşi nume şi provine din aceeaşi regiune fără viitor din cauza sărăciei. Acestui om simplu şi anonim nu i-a mai rămas decât prevestitoarea coincidenţă a numelui pentru a-şi face vocea auzită în faţa marilor pioni ai istoriei contemporane, veniţi în vizită la Sarajevo pentru a marca simbolic evenimentele din 29 iunie 1914.

Inspirat de piesa de teatru Hotel Europa, a filosofului francez Bernard-Henri Levy, Death in Sarajevo este câştigătorul Ursului de Argint oferit de juriu la Festivalul de Film de la Berlin. Filmul explorează acea simbioză tragică între istorie şi biografiile anonimilor ce se zbat în Balcanii plini de răni deschise, cu potenţial exploziv mai ales în interacţiunile interumane, în care apartenenţa etnică rămâne un declansator al flash-back-urilor posttraumatice. Printr-un decor minimalist decrepit, de hotel ce-şi avea perioada de glorie în perioada socialistă şi printr-o acţiune alertă ce îmbină cadrele specifice unui documentar cu temele şi estetica unei poveşti cu gangsteri pe fundalul unor drame sociale provocate de alianţa între violenţă şi coruptie, regizorul Danis Tanovic surprinde trepidaţia istoriei oficiale năvălite în vieţile milioanelor de anonimi ce poartă cu ei fantomele transgeneraţionale. Privită din perspectiva anonimilor fără glorie, dar care suferă consecinţele majore, istoria fărâmiţează adevărul documentelor şi al tratatelor de pace în mii de oglinzi. Fiecare îşi vede propriul război, trăit mereu diferit de către ai săi, dar, mai ales, relaţia schizofrenă dintre cele două Europe, una a marilor imperii, alta, a naţiunilor supuse, lipsite multă vreme de un glas identitar şi considerate nişte cuiburi ale barbariei şi ale sceleraţilor.

Având consistenţa unui scenariu în care dramele ce includ tipologii diferite sunt construite pe mai multe nivele paralele, încărcătura memorabilă a unor poveşti de viaţă în care foarte mulţi spectatori est-europeni se pot regăsi, luciditatea unei perspective realiste asupra unei lumi decimate de nesiguranţa financiară, sărăcie, oprimare şi corupţie, prinsă între nevoia de revoltă şi teroare, dar şi tensiunea bine gradată, ce urcă treptat pe scala suspansului în scenele capabile de a reda pulsul accelerat al unor situaţii-limită, Death in Sarajevo devine o meditaţie cinematografică asupra identităţii europene, asupra unei lumi al cărei apus a căpătat nuanţele vărsării de sânge şi a unor tratate de pace la fel de apăsătoare precum războiul al căror învinşi încă se mai numără şi după o sută de ani. Printre aceşti învinşi se zbat şi protagoniştii filmului. Ei vin din lumi diferite, marcate vizual de locul ocupat de fiecare tabără în hotelul ce urma să găzduiască dineurile oficiale, devenit între timp un câmp de bătălie între salariaţi şi conducere.

Sincronizarea între escaladarea bruscă a nemulţumirilor în rândul angajaţilor şi ceremonia solemnă împarte personajele în două tabere pentru a resuscita ritmul alert al evenimentelor. De-o parte este tabăra unei jurnaliste ce vrea să evoce istoria oficială, consemnată în tratate şi expusă didactic şi usor senzaţionalist într-un reportaj ce permite captarea unui Sarajevo panoramic de pe acoperisul hotelului de unde se vede locul asasinatului din 1914. Ea va avea parte de o întâlnire neaşteptată cu tizul celui ce l-a ucis de arhiducele Franz Ferdinand, întâlnire marcată de un dialog precum un cocktail Molotov efervescent ce amestecă un conflict sârbo-croato-bosniac, o atracţie stranie, un flirt sub ameninţarea unui fitil emoţional şi nişte replici ce atestă cangrena lăsată de un război prelungit cu genocidul din Balcanii postbelici. De cealalată parte găseşti o tabără a celor ce trudesc într-un furnicar al nemulţumirilor ce escaladează până stârnesc nişte evenimente tragice, din care nu lipsesc partea brutală şi putredă a naturii umane şi a tranziţiei de la socialism la un simulacru al capitalismului. Este tabără ce ţi se va dezvălui într-un ritm ameţitor, plin de scene marcate de umorul satiric şi de fiorii unui thriller despre întâlnirea dintre omul care luptă pentru supravieţuire, până este redus la tăcere, şi scursurile noii societăţi.

Omul simplu este simbolizat în acest film de cele două femei, mamă şi fiică, dornice de a-şi păstra, fiecare în felul ei, siguranţa financiară, lucrând pentru acelaşi hotel, dar ajungând să lupte de pe baricade opuse în timpul grevei. La început monotonă, anemic reprezentată şi încărcată de clişeele unei parodii referitoare la prăpastia dintre generaţii- inevitabilă odată cu trecerea de la un regim politic la altul- relaţia mamă-fiică devine mai bine conturată din punct de vedere psihologic atunci când spiritele se încing iar situaţia devine inflamabilă. Prin nevoia de solidaritate în faţa unor ameninţări precum hărţuirea sexuală, intimidarea şi exploatarea, regizorul strecoară, pe neaşteptate, acel detaliu umanizant, salvator într-o poveste despre partea întunecată a naturii umane.

Între discursul măreţ al oaspetelui de onoare, exersat până la ridicol în apartamentul prezidenţial al hotelului, şi dialogurile despre nemulţumirile conjugale, purtate de supraveghetorii camerelor video ce nu înţeleg o iotă din ce zice autorul discursului, ai cărui paşi ajung să fie monitorizaţi în secret, pentru binele lui, chipurile, şi între sobrietatea unui reportaj având forţa unei lecţii de istorie şi incisivitatea iconoclastă a unei satire polifonice, regizorul Danis Tanovic reinterpretează istoria deposedată de socluri. Acestei istorii îi oferă în schimb carnalitatea unor episoade ce nu vor fi consemnate, dar care, multiplicate la nivel colectiv, pun în mişcare întregul organism social ce poate forţa nişte schimbări imprevizibile în lumea rarefiată a discuţiilor despre ideologii şi vizionarism politic.

Death in Sarajevo te ţine cu sufletul la gură prin escaladarea coflictului ce aminteşte de reperele vizuale specifice unui crime thriller balcanic, plin de mesaje sociale. După ce ţi-a crescut uşor pulsul, îţi dă răgazul necesar urmăririi unor dialoguri transformate în reflecţii incandescente despre istoria recentă a Europei de Est, marcată de conflictele ce au dus la dezmembrarea asurzitoare a Iugoslaviei. Regizorul a demonstrat că poate stăpâni un scenariu închegat din poveşti paralele, alternate şi apoi intersectate firesc, exact ca într-un roman polifonic expus cinematografic prin dialoguri ce împrumută intimitatea şi tensiunea unui deznodământ alegoric, specific unei piese de teatru nonconformiste.

Death in Sarajevo poate fi considerat un demers reuşit şi emoţionant de a traduce semnificaţia evenimentelor istorice într-o notă personală, printr-o galerie a oglinzilor subiective, care să permită o implicare empatică a spectatorului pierdut adesea în date stufoase. Danis Tanovic i se adresează în primul rând celui nemulţumit de austeritatea glacială a unei lecţii de istorie acaparată de prezenţe statuare în detrimentul spectacolului uman dens, în care îşi fac loc deopotrivă ura, frustrările, dorinţa de a câştiga indiferent de consecinţe şi nevoia de apropiere umană, de solidaritate şi de vindecare.

Filmul Death in Sarajevo a fost proiectat în cadrul Bucharest International Film Festival, ediţia 2016.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here