Defalcare. Aproape nicio amintire – Daca Hemingway ar fi fost o femeie pasionata de jocurile insolite si de proza experimentala

0
536

Pe Lydia Davis o citeşti dacă îţi este sete de insolitul ascuns în detaliile simple pe care le treci zi de zi cu vederea. Fără prea mare efort, îţi creează iluzia că ai nimerit în timpul developării unor fotografii ce surprind sub forma unor instantenee nu doar clipele fugare, cărora le imprimă stranietatea răgazului într-un timp suspendat, ci şi flashbackurile, fanteziile absurde sau gândurile întortocheate ale unui narator din umbră, a cărui identitate va rămâne inaccesibilă, chiar dacă îţi dă impresia că asişti la derularea unor secrete personale sau vise ieşite din comun.

Această carte oferă două colecţii de povestiri şi deschide seria volumelor ce aduc în România integrala prozei scurte semnată de o maestră a miniaturilor literare, Lydia Davis. Stăpânind concizia unor vizionari ai prozei americane, precum Hemingway sau Bukowski şi amintindu-ţi de jocurile ce deformează banalul în stilul inovatorilor sud-americani ai povestirilor suprarealiste, Lydia Davis este o revelaţie pentru cititorii atraşi de metamorfoza ludică, bizară şi greu de încadrat într-o categorie, pe care o poate lua realismul odată trecut prin filtrul prozei experimentale.

Considerată una dintre cele mai bune scriitoare americane, Lydia Davis face parte din categoria unor autori care pot devia traiectoria cotidianului searbăd spre stranietate fără a brusca realitatea. Preferă mai degrabă să camufleze extraordinarul în banal, dilatând contururile obiectelor sau accentuând obsesiv anumite gesturi, cuvinte, stări difuze, sentimente şi percepţii.

Prozele scurte semnate de ea te invită la un exerciţiu de imaginaţie, care te face să te întrebi dacă nu cumva Hemingway ar fi putut fi de fapt autorul acestora dacă s-ar fi născut mai târziu şi nu ar fi avut parte de călătoriile în Europa hedonistă, dar şi devastată de război, dacă nu ar fi văzut grozăviile frontului sau nu s-ar fi întâlnit niciodată cu talentatul Robert Capa, şi dacă hazardul l-ar fi obligat să-şi comprime existenţa pentru a încăpea în realitatea contidiană americană, de unde ar fi privit spre Europa clocotitoare doar prin închipuiri. Dacă ar mai fi fost şi femeie, şi ar fi deviat concizia stilului său în direcţia unei viziuni delirante, stranii, asupra unei realităţi banale, unde obiectele şi gesturile să fie privite în timp ce părăsesc neutralitatea, atunci artizanul marilor drame expuse în fraze simple ar fi scris probabil şi aceste proze, greu de încadrat într-o categorie, dar nu mai puţin fascinante, încluse în volumul Defalcare. Aproape nicio amintire.

Lydia Davis urmează tradiţia maximei expresivităţi cu preţul economiei de cuvinte, aşa cum a fost impusă de Hemingway. Dar, spre deosebire de scriitorul american influenţat de activitatea de jurnalist şi de începuturile fotoreportajului de război, Lydia Davis preferă să apeleze la minimalism nu pentru a capta o frântură de realitate într-o manieră concisă. Dimpotrivă, concizia nu înseamnă pentru această scriitoare originală o decupare a detaliilor nesemnificative, ci amplificarea lor în câmpul conştiinţei până când nasc trăiri şi concluzii absurde. Frazele scurte şi dimensiunile reduse a fiecărei proze oferă posibilitatea unei lecturi într-un ritm alert, care să-i permită fiecărui amănunt nesemnificativ să-şi dezvăluie nişte unghiuri din care să pară ieşit din real, fără a-ţi lăsa timp suficient pentru a-ţi da seama când s-a făcut această trecere de la cotidian la suprareal.

Scriitoarea nu are nevoie de nişte descrieri lente şi elaborate, prin care să facă trecerea spre oniric, spre halucinantul ce pândeşte în detaliile banale. Îi sunt suficiente una-două pagini pentru a capta o existenţă, cu amintirile sfâşietoare, cu durerile nemărturisite sau neauzite, cu deziluziile, geloziile, trădările, angoasele, depresiile, maniile, divorţurile, iubirile neîmpărtăşite sau fanteziile ciudate. Tot ce ar fi putut spune mari scriitoare de talia lui Iris Murdoch sau a lui Alice Munro în zeci de pagini, Lydia Davis comprimă în câteva paragrafe, dar obţinând aceeaşi intensitate afectivă năucitoare şi acelaşi efect revelator. Se foloseşte doar de câteva rânduri pentru a reda o existenţă zbuciumată, pentru a trece de la strident la evaziv, de la trăirile ce lasă urme la impresiile ce se vor evapora înainte să le descifrezi. Şi îşi permite să meargă mai departe şi să mute în zona insolitului dramele apăsătoare demne de canapeaua unui psihanalist sau de un roman-fluviu, asa cum ar proceda un autor sud-american precum Julio Cortazar. Insolitul este respirat de fiecare detaliu, ce iese foarte uşor în relief datorită dimensiunilor mai mult decât reduse ale unor proze. Dacă unele proze seamănă cu nişte jurnale, romane introspective sau de aventuri în miniatură ce iau forma unei parabole expuse asemenea unor fantezii onirice, altele par nişte schiţe realizate de dragul jocului de cuvinte şi al frazelor în care se reciclează năstruşnic marile teme cuprinse în literatura clasică.

Deşi găseşti în prozele ei toate dramele omenirii, stilul scriitoarei pare unul nonşalant, ludic (fara a fi lipsit de profunzime), în care frazele scurte par să vină rapid, să curgă natural, într-un ritm care să permită infiltrarea firească a bizarului. Dacă nu ar fi scris, probabil că Lydia Davis ar fi fost un poet din cercul lui Andre Breton, un fotograf avangardist, pasionat de contorsiunile realului în imaginile permise de jocul suprafeţelor cu lumina, sau o pictoriţă care ar fi excelat mai degrabă în redarea gravelor trepidaţii umane prin mişcări spontane, uşoare, degajate. Ar fi fost asemenea celor care preferă mai degrabă crochiurile, schiţele realizate fără presiunea convenţiilor sau desenele simplificate (dar nu simpliste), însă rezultatul final ar putea rivaliza cu forţa de expresie a unui tablou de mari dimensiuni.

Există spectaculozitate în prozele foarte scurte ale acestei autoare, în simplitatea lor. Acolo unde alţii nu ar vedea decât nişte scene ale unei existenţe repetitive sau consumate, Lydia Davis găseşte nişte amănunte fecunde. Le scoate apoi din realitatea imediată fără a le deforma şi le aduce laolaltă prin suprapuneri ale amintirilor, flashbackuri sau fluxuri de impresii care vor conduce spre un rezultat inedit, care îmbină tandreţea compasiunii, ironia necruţătoare, comedia cu tentă absurdă sau analiza psihologică deturnată în direcţia suprarealismului .

Defalcare. Aproape nicio amintire - copertaEditura Vellant, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here