Demonul amiezii, de Andrew Solomon – O anatomie a depresiei

0
2425

Dacă citiţi o singură carte anul ăsta, atunci să fie Demonul amiezii, anatomia unei depresii, de Andrew Solomon. Chiar înainte de a posta recenzia asta, am citit o ştire despre sinuciderea lui Malik Bendjelloul. Dacă nu ştiţi, el era regizorul fantasticului documentar ce a câştigat anul trecut premiul Oscar, Searching for Sugar Man. Tânăr, pe val din punct de vedere profesional, descris de toţi cei ce l-au cunoscut ca fiind un tip optimist, pasionat de ceea ce făcea, şarmant şi plin de viaţă. Nimeni nu înţelegea cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Doar în treacăt, se pomenea că de ceva vreme se lupta cu depresia. Fără aroganţa de a vrea să înţelegi hotărârea din spatele unui astfel de act profund personal şi radical, o să vă apropiaţi cu o totul altă perspectivă de asemenea tragedii după lectura cărţii scriitorului american.

 

Demonul amiezii este, înainte de toate, un manifest pentru empatie. Cu o sinceritate brutală şi o erudiţie ce te face să te simţi umil, Andrew Solomon îşi spune povestea propriei lupte cu acest monstru ce îl pândeşte în fiecare zi din spatele cortinei propriei minţi. Şi nu e ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut. Dacă America ar avea o aristocraţie, el ar face parte din ea. Fiu al unui afacerist prosper din domeniul farmaceutic, educat la Yale, plimbat din Africa (unde participă la ritualul de exorcizare a demonilor depresiei din el ) şi până în Groelanda (unde studiază cum o comunitate feroce în singurătatea şi duritatea ei îşi deschide rana depresiei în faţa unui psiholog de ocazie, în timp ce consumă o farfurie de supă de balenă), romancier, cu articole apărute în The New Yorker, New York Times şi alte publicaţii de top.

 

Aşa este el văzut în afară, nimic în neregulă, totul în favoarea lui, un intelectual gay crescut cu o linguriţă de argint în gură. De ce ar putea el să se plângă? De aici vine tabuul. Din iadul sunt ceilalţi, din ruşine, din părerea că depresia este o exagerare, o boală a dorinţei de atenţie, o invenţie sau, şi mai stupid, o toană a femeilor. Toţi cei ce mi-au mărturisit vreodată că au trecut printr-un moment de depresie clinică, au continuat cu: Dar te rog nu mai spune la nimeni, m-ar crede slab/ă. Chiar şi Solomon are o poveste foarte instructivă în sensul ăsta: La o petrecere, după ce Solomon îşi mărturisise depresia într-un articol din the New Yorker, o doamnă îl abordează la o petrecere şi îi poveşte despre tratamentul pe care îl ia pentru depresie, dar îl roagă să nui spună soţului ei, care și-ar face o impresie greșită despre ea, dacă ar afla. Mai târziu, soţul îl trage într-un colţ şi îi cere sfatul în legătură cu pastilele antidepresive pe care le ia. Dar îl roagă să rămână între ei, soţia nu ştie şi: Ce fel de bărbat m-ar crede? dacă ar afla. Erau singuri în minciună, dar împreună în depresie.

 

Trăgaciul depresiei lui Solomon a fost sinuciderea asistată de el, fratele şi tatăl lor, a mamei sale bolnave de cancer. Un eveniment încărcat de suferinţă, dar profund gândit, o hotărâre luată într-un moment raţional şi care la momentul acela părea singura soluţie a unei morţi decente. După, îşi vede de treabă, îi apare romanul, în care descrie autobiografic scena cu mama sa, doar că, atunci când trebuie să meargă în promovare, monstrul amiezii îi contorsionează corpul într-o poziţie fetală, îl face să-şi piardă controlul asupra propriilor intestine şi îi răpeşte dorinţa de a se mişca, căci nu fericirea este opusul depresiei, ci lipsa vitalităţii.

 

Depresia nu se manifestă la fel pentru toţi. Pentru unii este o amorţire, o derută permanentă cu privire la cine sunt, ce vor şi cum cum vor evada din realitatea asta care nu mai prezintă nici un interes pentru ei. La alţii depresia este una agitată, violentă, cu un comportament autodistructiv constant. Mersul cu viteză pe motocicletă, paraşutismul, drogurile, promiscuitatea excesivă, toate astea sunt o formă de comportament parasuicidar. Hugh Laurie mărturisea că şi-a auto-diagnosticat depresia clinică atunci când, aflat într-o cursă de maşini, două dintre ele s-au ciocnit şi au explodat în faţa lui, dar asta nici nu l-a excitat, nici nu l-a speriat, ci doar l-a plictisit. Plictiseala, a comentat el, nu este un răspuns potrivit la maşini explodând.

 

Până de curând tendinţele suicidale erau tratate ca fiind simptome ale depresiei, la fel şi dependenţele, dar nu mai este cazul. Din cei bolnavi de depresie, doar un număr de 15 la sută merg până la sinucidere, dar se sinucid şi oameni ce nu suferă de depresie. Nu există o relaţie imperativă de cauzalitate între cele două. A fi sau a nu fi. Există o singură problemă filozofică cu adevărat serioasă, şi aceasta este sinuciderea. spunea Camus în anii 50 şi nimic nu s-a schimbat de atunci. Încercăm să găsim o cauză directă, l-a părăsit iubita, i-a murit mama, a fost concediat, doar pentru a ne face să ne simţim în siguranţă.  Noi nu suntem în stare de aşa ceva, doar ei ar putea face asta. Căutăm confortul, deşi cu toţii ştim că linia de demarcaţie este foarte mică, dar încercăm să negăm asta, ca acel pas radical să nu existe nici măcar ca opţiune. Dar el există.

 

Dependenţa de droguri intră tot la simptomele depresie, dar, din nou, nu este ceva imperativ. Solomon repovesteşte experienţa unei prietene cu elefanţii: în Nepal, când unui elefant îi intră în picior o aşchie, cornacul îi pune boia de ardei iute într-un ochi, iar elefantul e atât de preocupat de durerea provocată de ardei, încât nu-i mai pasă de durerea din picior, şi oamenii pot să-i scoată ţeapa fără să fie striviţi. Drogurile sunt ardeiul.

 

De aici paradoxul, a celor care renunţă la droguri, după un program de dezintoxicare, dar care, imediat după, se sinucid. Asta pentru că acel gol care a dus la consumul de droguri încă există acolo şi acum înghite persoana în întuneric cu mai multă voracitate. Până atunci drogurile omorau voinţa, păcăleau psihicul, oboseau corpul, dar fără ele dezgustul revine, împreună cu capacitatea fizică de a duce la îndeplinire dorinţa de suicid.

 

Solomon, care le-a testat pe majoritatea, recunoaşte că drogurile pot fi considerate rele doar de cei ce nu le-au încercat. Dar aşa cum spune un comediant american: Drogurile nu sunt rele, sunt foarte bune. Atât de bune, că o să-ţi distrugă viaţa.

 

De aici apelul disperat pe care Solomon îl face pentru concentrarea pe vindecarea depresiei, mai înainte de toate. Scriitorul a încercat tot ce se poate încerca în materie de tratament. Este un apologet al terapiei tradiţionale, ajutate de medicaţie. Dar nu exclude încercarea alternativelor. În afară de cele stupide, ca de pildă misticul la care apelează el şi care se opreşte în mijlocul ritualului, pentru că a uitat ce cuvinte urmează. Când se întoarce, acesta îi recită descântul uitat: O să fii fericit. Vrei să fii fericit.

 

Alterantive sunt o mulţime: dansul step, croşetatul, exerciţii fizice, dieta, stimularea magnetică transcraniană repetitivă, lightboxuri, desensibilizarea şi reprocesarea prin mişcări oculare, masaj, hipnoză, sunătoare, homeopatie, terapie de grup, psihochirugie, căci fiind o maladie a proceselor afective, efectul placebo are un potenţial destul de mare de succes aici. Dacă crezi că ceea ce faci te face bine, şi te simţi bine facând-o, probabil că te şi ajută de adevăratelea. Dar niciodată nu este de ajuns fără un tratament clasic, acesta fiind coloana vertebrală a recuperării.

 

Există şi tratamente radicale, dar care par să dea rezultate. Ele sunt atât de oribile în descriere, că e destul de complicat să mă gândesc la ele fără un fior pe şira spinării. Ca de pildă şocurile electrice, ce încă se mai folosesc într-un număr mic de spitale din America. Un şoc de o secundă provoacă o criză în zona temporală şi în vertex care durează circa 30 de secunde, suficient ca să modifice procesele chimice cerebrale, nu suficient ca să prăjească materia cenuşie. Echivalent cu cel dintr-un bec de o sută de waţi. Efectul negativ imediat este că au potenţialul de a-ţi afecta memoria. Nu se ştie foarte exact cum funcţioneză, se presupune că au un efect revigorant asupra neurotransmiţătorilor, dar Solomon vorbeşte cu o serie de pacienţi ce au trecut prin asta şi s-au recuperat destul de bine din faze depresive ce păreau ireversibile şi pentru care se încercase, practic, totul.

 

Mai înfricoşătoare este cingulotomia. Sora lobotomiei, ea este interzisă în majoritatea statelor americane, dar în Boston ea încă este executată foarte rar, pe pacienţi ce trebuie să treacă printr-un an de teste. Scalpul este amorţit local, iar chirurgul face un mic orificiu cu burghiul în partea anterioară a creierului. Aplică un electrod direct pe creier, pentru a distruge zone tisulare de opt pe optsprezece milimetri. Nu mai eşti acelaşi, dar ei speră că o să fii mai bine.

 

Depresia nu este doar o boală cu o sorginte chimică, ce poate fi vindecată medicamentos, la fel cum nu este doar una psihologică, ce poate fi vindecată doar prin terapie conversaţională. Ambele paliere trebuie acoperite. Andrew Solomon este dovada vie că cineva care suferă de depresie clinică poate funcţiona cu rezultate excepţionale şi cartea pe care o scrie este una a speranţei. El încearcă să-şi cunoască inamicul, ce asemeni gorgonei îl paralizează periodic, pentru a îl putea învinge.

 

Poveştile de recuperare din Demonul amiezii sunt atât de extraordinare, că atunci când s-a dus cu o parte din ele la editorii de la New York Times, aceştia i-au refuzat publicarea pentru că păreau neveridice. Erau realitatea, dar se apropiau prea mult de ficţiune. Cum se putea ca doar  combinaţia dintre un pic de terapie, un pic de medicamentaţie, un pic de atenţie, de cineva care să-i asculte, pentru a nu se mai ascunde tot timpul în spatele unei măşti şi pentru a afla că mai sunt şi alţii la fel, să fie de ajuns pentru ca bolnavi, săraci, abuzaţi fizic şi psihic să se scuture din condiţia lor şi să devină şefi de fonduri de investiţii. Sunau prea mult a ficţiune şi cu toate astea erau realitate.

 

Andrew Solomon îşi încheie cartea spunând că a ajuns să-şi iubească depresia. Eu nu pot să fiu la fel de iubitor, o urăsc pe a mea. O urăsc cu o pasiune ce mă ajută să mă menţin pe linia de plutire. Iau hotărâri în privinţa comportamentului meu, aducându-mi aminte cât de mult urăsc reapariţia depresiei clinice în viaţa mea. Dar m-a învăţat ceva , ca şi pe el, suntem uniţi de defectele noastre. Un alcoolic poate vorbi mult mai uşor despre boala lui în cadrul unei şedinţe Alcoolici anonimi, unde toţi au trecut prin acelaşi calvar, un junkie la fel cu un grup de la dezintoxicare, un depresiv cu un alt depresiv. Judecata nu mai este acolo, ea a fost înlocuită de empatie. De înţelegere, de dorinţa de a îmbrăţişa, nu de a respinge ce nu înţelegi şi, să fim sinceri, îţi mai şi strică buna dispoziţie.

 

Demonul amiezii este o carte completă, vorbeşte despre istoria bolii, sociologia ei, politicile statului legate de tratarea ei, tratament, alternative şi, în mod special, speranţă.

 

Mulţi neagă depresia, până este prea târziu. Nu se lasă ajutaţi, ci fug de cei ce le întind o mână, pentru că asta le-ar legitima oficial condiţia de depresiv. Bărbaţii devin agresivi şi îşi îneacă amarul în pahar sau alte substanţe, aşa cum au fost învăţaţi că trebuie să facă un bărbat adevărat, femeile se închid în ele şi ţipă mut ca un personaj din picturile expresioniste. 

P.S.: Şi cum oricum asta nu a fost tocmai o recenzie obişnuită. Dacă cineva vrea să vorbească despre ceva prin care trece, acesta este email-ul meu a.vladk@ymail.com Anonim sau nu, o să le citesc, dacă o să vreţi, o să vă răspund, dacă nu vreţi, nu o să vă răspund, dar puteţi să fiţi siguri că cineva, undeva, v-a citit povestea şi nu sunteţi singuri.

 

                                             Editura Humanitas, 2014

 

                                    

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here