Des gens qui s’embrassent (Oameni, saruturi, iubiri) – Si tu ai dreptate!

0
346

Des gens qui s’embrassentare farmecul unui desert pregătit de un cofetar parizian ce ştie când să adauge şi arome pişcătoare unei umpluturi cu zmeura, într-o lume în care gogoşile de tip donuts,pregătite mult mai rapid, par să deţină monopolul. Este genul de comedie gata să te scoată dintr-o stare proastă, mizând chiar pe tragediile personajelor care sunt privite din perspepctiva umorului negru îmbinat cu acel tip de compasiune şi candoare bine dozate pentru a nu transforma hazul de necaz în situaţii groteşti.

Filmul se înscrie în linia comediilor frantuzeşti din ultimii ani care mizează pe acel cocktail pe baza unui mix între amarul pierderilor, încurcăturile din cuplu, explozivele relaţii familiale bazate pe concepţii de viaţă contradictorii şi pe rivalităţile fraterne, dar mai ales pe acea tendinţă a personajelor de a-şi prelungi maniile şi dramele până în punctul în care lacrimile fireşti se transformă în hohotele de râs cauzate de umorul involuntar la care vor contribui din plin mimicile şi gesturile caricaturale. Protagoniştii îţi amintesc de autoironia întâlnită la multe personaje evreieşti când dau de greu, fie că este vorba despre cele întâlnite în cărţi sau în filme. Şi nu este un amănunt întâmplător. Însăşi regizoartea filmului este cunoscută datorită unei comedii în care Louis de Funes vrea să intre în pielea unui rabin, iar cei doi fraţi din rolurile principale sunt urmaşii unui bijutier evreu care face, la rândul său, o comedie din simptomele demenţei senile de care suferă, ce-l întorc des la ziua în care şi-a folosit toate econimiile strânse când muncea din greu pentru a satisface toate capriciile clienţilor (ale doamnelor, în special, ce nu puteau fi domolite doar cu nişte pietre scumpe) pentru a-si răscumpăra greşelile în faţa soţiei ce visase toată viaţa la o cină în mirificul decor Art Nouveau a la Belle Epoque din celebrul restaurant parizian Maxim’s.

Moştenitorii acestui bijutier seamănă cu acei păgubiţi veniţi să-şi caute dreptatea la hâtrul rabin din faimosul banc. Fiecăruia i se poate da dreptate. Şi celui care a transformat prăvălioara tatălui său într-un imperiu al bijuteriei de lux, fără a-şi neglija familia, mai ales nevasta (şi cine l-ar dezaproba când nevasta este înterpretată de voluptoasa Monica Belluci), dar i se poate da dreptate şi fratelui artist-rătăcitor, dar un evlavios adept al învăţăturilor din Talmud şi al cumpătării tradiţionaliste, care, odată ajuns muzician faimos, îşi transformă familia într-o Penelopă nevoită să-l aştepte şi să-i stea la dispoziţie, de unde şi tragedia iscată de o pretenţie măruntă. Această tragedie iscată dintr-un moft stupid îl va obliga să apeleze la fratele bogat, pe care-l detestă, mai ales când începe să cânte (fals) piese din repertoriul lui Sinatra, tranformându-şi iahtul ancorat la Saint-Tropez într-o scenă, fiind încurajat de zâmbetul de revistă glossy al soţiei mondene, care a auzit până şi de Tolstoievski. 

Pentru a da sare şi piper comediei bazate pe conflctul dintre cei doi fraţi reprezentând fiecare o lume în care defectele unuia pot fi calităţi în cea a fratelui, regizoarea Daniele Thompson le dă acestora câte o fiică, la rândul ei simbolul unui anumit tip de şarm. Noga (Lou de Laage), fata celui habotnic, este rezultatul unei îmbinări dintre senzualitatea delicateţii de artistă cu ten lăptos şi candoare a la Vanesa Paradis, doar că-n locul hainelor şi alurii de fotomodel are în arsenal poezia lui Eluard, recitată de buzele pline şi de ochii specifici unei ştrengăriţe zgribulite ascunse înăuntrul unei fete ascultătoate ce mânuieşte cu pasiune arcuşul unui violoncel care-i deconspiră stările şi eşecruile amoroase. Tocmai această îmbinare dintre sensibilitatea poetică, farmecul discret şi atracţia exercitată de trăsăturile irezistibile venite în contrast cu atitudinea de fată cuminte şi ezitantă, ce şi-a găsit să iasă din cocon şi să-şi descopere senzualitatea în prezenţa unui necunoscut din tren, încurcă toate planurile familiei când îi atrage atenţia celui ce urma să devină soţul dezgheţatei Melita (Clara Ponsot). Melita este nimeni alta decât verişoara înzestrată cu toate atributele unei moştenitoare sigure pe ea, ce s-a gândit să adauge la farmecul nativ, pus în valoare prin siguranţa de sine şi dezinvoltura ce-i lipsesc rezervatei Noga, un accesoriu care să o scoată din categoria fetei bogate ce seamănă cu Paris Hilton: materia cenuşie a lui Sam, un tocilar charismatic intrat în compania tatălui ei in calitate de proaspăt absolvent promiţător.

Sam o întâlneste pe Noga în ajunul nunţii cu Melita, nuntă de la care Noga lipseşte, fiind nevoită să interpreteze o compoziţie la violoncel într-una dintre camerele somptuoasei vile a unchiului ei, în timp ce în grădină Sam îi recita Melitei primele versuri dintr-o poezie scrisă de Paul Eluard (preferata Nogai). De aici încurcăturile şi toate acele situaţii amuzante smulse din mijlocul unor scene ce ar fi trebuit să se lase cu potopul de lacrimi (dar nu din cauza hohotelor de râs), încurcături cu final previzibil amânat, încât să ţi creeze impresia că poate avea loc un derapaj spre alt sens decât cel specific unei comedii cu tentă romantică. Deşi evită glumele răsuflate specifice unei comedii vandabile sau fazele siropoase, regizoarea îşi asumă clişeele privind contrastul dintre fata profundă ce-şi petrece timpul studiind partiturile pentru violoncel şi cea petrecăreaţă, expertă în asortatul hainelor şi care primeşte totul pe tavă de la părinţi, inclusiv “propria” afacere, sau contrastul dintre fratele pentru care bogăţia înseamnă artă şi cel abil în afaceri, pragmatic, însoţit de clasicul model de soţie frumoasă, interpretată de acea Monica Belluci ever green, ce poate intra uşor în pielea unui personaj feminin amuzant, impecabil când tace la braţul unui miliardar, dar o inepuizabilă sursă de umor involuntar atunci când începe să se exprime verbal. Totuşi, filmul îţi demonstrează că nu neapărat prezenţa clişeelor poate distruge o comedie promiţătoare, ci incapacitatea regizorului de a-ţi crea iluzia că le poate devia spre o altă direcţie. Nu este şi cazul lui Daniele Thompson, ce are abilitatea de a găsi un echilibru între scenele cu potenţial de autentică dramă sfăşietoare şi cele menite să-ţi provoace un râs gata să te zguduie în timp ce-ţi vine sa derulezi replicile usturătoare ale personajelor ce fac haz de propriile tragedii, chiar şi atunci când este vorba despre o înmormântare sau de o cină împăciuitoare finalizată cu priveliştea compromiţătoare în care sunt prinşi doi dintre membrii familiei ce trebuia unită.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here