Desertul rosu – Mereu actual

0
834

Deşertul roşuîţi arată cel mai bine cum un regizor care nu se teme de experimentul cinematografic în detrimentul succesului comercial ajunge să realizeze un film ce poate fi considerat deschizător de drumuri chiar şi după aproape jumătate de secol de la premieră. Secretul? Pe lângă originalitatea folosirii decorurilor pentru a-ţi induce stările personajului, încât să ai impresia că priveşti lumea prin ochii acestuia, rezonând cu el, deşi trăirile protagonistului sunt greu de redat în cuvinte şi dialoguri, Antonioni s-a dovedit a fi un vizionar al epocii sale şi al filmului psihologic, fiind capabil să anticipeze maladiile sufleteşti ale omului din deceniile ce i-au urmat: însingurarea alienantă, îngheţul emoţional în doi, apatia vecină cu depresia, dar având o turnură existenţialistă, şi epuizarea afectivă. 

Deşertul roşunu este genul de film care poate fi cuprins într-un sinopsis. Ar fi simplist să-l prezinţi drept o incursiune cinematografică în drama trăită de o femeie cu mintea răvăşită de tristeţea unei căsnicii lipsite de comunicare, dornică de a se arunca în braţele primului bărbat ce îi ofera confortul unei priviri adânci, nimeni altul decât un bun coleg şi prieten al soţului ei, un posibil amant carismatic şi înzestrat cu un irezistibil şarm dublat de melancolia în care este proiectată nevoia eroinei de a fi înţeleasă. Este mai mult un film pe care îl laşi să se deruleze precum imaginile dintr-un roman avangardist sau dintr-un hibrid artistic experimental, fără a-ţi pune imediat întrebări în legătura cu elucidarea corectă a mesajului.

Fiind unul dintre acei regizori adepţi ai anulării naraţiunii abundente în favoarea unei succesiuni de imagini care să preia ritmul stărilor şi al trăirilor vagi, greu de exprimat în cuvinte, Antonioni s-a concentrat exclusiv asupra forţei simbolice a elemnetelor vizuale reprezentate de un decor industrial apocaliptic, demn de vernisajul unui fotograf contemporan, şi asupra unei coloane sonore hipnotice până la halucinaţie. Nu l-au interesat interacţiunea dintre personaje, analiza relaţiilor fiind una evazivă, ci doar acea prefacere a lumii exterioare într-o anticameră a psihicului. Anulând naraţiunea, Antonioni transformă spaţiul exterior într-un decor auster (dar nelispit de forţa estetică a minimalismului geometric) şi într-un ecou al stărilor afective de nepătruns. În acest spaţiu se desfăşoară drama personajelor ale căror dialoguri vin să adâncească şi mai mult tăcerea exasperantă a celor prinşi în dialoguri lipsite de apropiere interumană autentică. Personajele par nişte marionete ale absurdului ca ultim refugiu în calea înstrăinării. Îţi este greu să le înţelegi sentimentele, dar firesc să le preiei angoasele şi paralizia comunicării afective datorită modului în care cineastul se joacă abil cu sunetele, cu imaginile, cu peisajele filmate astfel încât să poată vorbi în locul cuvintelor devenite neputincioase în relaţia cu starile ce fac legătura între lumea ordonată de reguli şi inconştient. 

În cazul în care îţi plac romanul Străinul, scris de Albert Camus, atmosfera stranie din oraşele pictate de Giorgio de Chirico, unde personajele par a fi pierdute într-un decor geometrizat, dar şi acea orientare către stările sufocante, greu de exprimat, la graniţa dintre spleen, hedonism şi melancolie, aşa cum întâlneai în primele romane psihologice din literatura italiană modernă, începând cu operele lui Cesare Pavese, atunci vei fi impresionat de acest film încă de la primele cadre. Tocmai acea viziune a lui Antonioni, care pune în prim-plan stările şi emoţiile abisale ale personajelor, fără a-ţi oferi şi cheia descifrării lor imediate, te face să consideri filmul încă un deschizător de drumuri pentru cineaştii adepţi ai experimentelor, chiar şi în epoca noastră, când ai impresia că s-au produs modificări imense legate de prelucrarea imaginilor şi de tehnicile de filmare.

Dacă nu ai şti că ai în faţă imaginile unui film regizat în anii '60, ai avea tendinţa să-ţi anunţi prietenii că în sfârşit a apărut un regizor ce a hotărât să rupă clişeele, îmbinând muzica experimentală, sunetele hipnotice şi angoasante, cu tendinţe psihedelice, decoruile futuriste rezultate din reciclarea peisajelor industriale şi tehnica vintage de filmare, încât să le aducă un omagiu anilor în care a început noul val al avangardei cinematografice. Dar nu este un film nou, ci unul trecut deja în manualele dedicate clasicilor dornici să modifice, în deceniul lor de glorie, modul în care publicul se raportează la cinematografie, la artă, iar Antonioni a reuşit să împună o anumită perspectivă asupra fragilităţii umane şi a modului în care poţi transforma imaginile, sunetele de pe fundal, obiectele şi peisajele în oglinzi multiple ale aceleiaşi trăiri, reflectate obsesiv, ineccesibile atunci când vrei să le oferi nişte interpretări clare.

Deşertul roşuface parte din categoria filmelor care lasă în urmă trăiri şi impresii ermetice, fiind ridicat în slăvi de cinefilul pasionat de arta imaginii şi de romanele psihologice ale secolului XX, în care naraţiunea şi realismul se topeau în lungi şiruri de scene ce reflectau inconştientul personajelor, întâmplările fiind abătute de la ordinea firească spre o scurgere discontinuă a fluxului de emoţii. Poate inspiraţia lui Antonioni s-a concentrat asupra tendinţei de a trece dincolo de ispita redării cinematogrfafice a unui diagnostic psihiatric. Nu tabloul clinic al tulburarii eroinei îl interesează, acceptând existenţa unei cauze metafizice a tristeţii exasperante, deşi unele scene ce reflectă libertinajul hedonist al anilor '60 surprinşi în plină eliberare a sexualităţii în spaţiul social îţi creează impresia că ai de-a face cu depresia şi debusolarea inutilă a unei eroine ce pare să fi obţinut deja totul. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here