Diaz: Don’t Clean Up This Blood – sau “Fuck the police”

0
504

Filmul lui Daniele Vicari, Diaz: Don'€™t Clean Up this Blood  reconstituie evenimentele petrecute la sfârșitul summitului G8 din Genova, când centrul de presă organizat de un grup de protestatari în interorul școlii Diaz a fost atacat cu o brutalitate extremă de poliție. Aflăm că șirul de decizii care a culminat cu raidul nejustificat (sau cel puțin asta dorește Daniele Vicari să ne arate) al poliției a fost posibil printr-o combinație de meschinărie demnă de un cartoon villain și incompetența parcă scoasă dintr-un scenariu al fraților Cohen.  

Regizorul a pus un accent atât de puternic pe realism încât filmul apare pe alocuri ca o relatare jurnalistică. În afară de câteva imagini impresionante – Diaz reușind să capteze exemplar aspectul intimidant al unei formații de scutieri – regizarea nu se face simțită, lăsându-l pe privitor să se concentreze pe acțiunea și așa greu de urmărit. Personajele sunt abia schițate drept un jurnalist bolognez (Elio Germano), un polițist cu conștiință (Claudio Santamaria), o anarhistă germană (Jennifer Ulrich) și un cuplu multirasial care nu își justifica prezența în film decât la final. O bună bucată de vreme ne vom întreba ce se urmărește (în afară poate doar de redarea atmosferei boeme din tabără anarhiștilor) prin suma de detalii aparent insignifiante cu care regizorul ne bombardează. Însă orice nelămurire pe care am putea-o avea în legătură abordarea aleasă de Vicari va dispărea când vom ajunge la punctul culminant. 

 

 

 Intervenția poliției în școala Diaz începe cu bătaia unui jurnalist britanic, suficient de ghinionist să se afle lângă punctul de asamblare al echipelor de intervenție. Încercările lui repetate de a se ridica sunt contracarate prin noi și noi bătăi cu bocancii și bastoanele de cauciuc, până ce este depozitat în stare de inconștientă pe marginea trotuarului. În interiorul școlii vedem aceeași formulă repetată de zeci de ori. Acum înțelegem de ce am urmărit atâta vreme jurnaliști și bătrâni. Toți ocupanții clădirii sunt snopiți în bătaie cu același entuziasm, fără să se facă vreo disciminare pe criterii de vârstă, orientare politică și sex, indiferent dacă au mâinile ridicate sau se ascund în spatele unei legitimatii de presă. Suntem tratați cu un veritabil festin de bastoane de cauciuc, bocanci și capete în față, care nu pare să se mai termine în ciudă numărului tot mai mare de corpuri imobile.

Scenele de violență din Diaz sunt emoțional copleșitoare. Chiar cele mai puternice pe care le-am văzut vreodată într-un film. Lipsa vreunei justificări pentru acțiunile poliției va garanta un sentiment de revoltă din partea privitorului, cu atât mai mult cu cât nu se preconizează nicio pedeapsă pentru autorii mascați ai acestor acte. Aici, în sentimentul de revoltă, găsim deopotrivă punctul forte și scopul filmului. Vicari nu a avut nevoie să folosească mijloace cinematografice pentru exagerarea dramatismului, evenimentele vorbind foarte bine prin proprie putere. 

 

    

 

 Deși urmărim ambele părți implicate – poliția și extremiștii de stânga – ne va fi foarte greu să avem vreo urmă de înțelegere pentru primii. După greșeală penibilă din școala Diaz autoritățile fac orice pentru a scăpa cu fața curată, de la fabricarea de dovezi până la obținerea de confesiuni prin tortură.  

Diaz Don'€™t Clean Up this Blood își propune un singur lucru, pe care reușește să îl facă foarte bine. Este realist, gritty, dramatic și demn de atenția ta.  

 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here