Django Unchained – Plain Vanilla

0
518

Noul film al lui Tarantino, Django Unchained, nu este nici Reservoir Dogs, nici Pulp Fiction și nici măcar Inglourious Basterds. Rețeta lui mereu validată: scene grafice violente, dialoguri șmechere între personaje, muzică bună și referințe postmoderne la alte filme nu mai funcționează aici la fel de bine.

Django Unchained își păstrează totuși valoarea de entertainment, sângele sare ironic în toate părțile, situațiile și conversațiile sunt haioase, dar senzația generală este de plain vanilla –Django nu lasă un gust deloc entuziasmant.  

Dacă în Inglorious Basterds Tarantino a răzbunat filmografic evreii, în Django hotărăște că e o idee bună să facă același lucru cu sclavii negri din secolul al XIX-lea. Dr King Schultz (Christoph Waltz) este vânător de recompense și îl racolează pe negrul Django (Jamie Foxx) pentru identificarea și capturarea unor frați pe capul cărora e pusă recompensă. (Django fusese sclav pe plantația pe care aceștia lucraseră.) După ce afacerea se termină cu bine, Schultz și Django devin parteneri și prieteni, neamțul Schultz oferindu-se să îl ajute pe Django să își salveze soția, sclavă pe proprietatea lui Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Dar aici lucrurile nu merg cum ar trebui, scopul final fiind citit rapid de sclavul Stephen (Samuel L. Jackson) – mâna dreaptă a lui Candie. Urmează apocalipsa sângeroasă pentru care ne-am pregătit timp de mai bine de două ore. 

Dacă ne uităm doar la sinopsis, vedem cât de liniar este scenariul, deloc tarantinesc și deloc riscant. Dacă în Inglourious rescria istoria uciderii lui Hitler, totul de dragul fun-ului, în Django nu riscă deriziunea celor care valorizează realismul în filme, pentru că întreaga poveste este una chiar foarte hollywoodiană. Dar tocmai din acest motiv, noi ceilalți suntem dezamăgiți. Pentru că interesul nu e zgândărit de reprezentarea unor idei suficient de interesante. Singurul care răsare în acest sens este personajul flamboyant al lui Schultz.

La fel ca în Inglourious Basterds, Django este un omagiu filmelor de categorie B din anii '70, dar aici trimiterile sunt mult mai evidente: spaghetti western. Neamțul Schultz este un cowboy mai ieșit din comun: mai mult decât bounty hunter, Schultz seamănă mai mult cu un personaj literar. Definit de o politețe exagerată și de neobosita argumentare a oricărui punct de vedere, vocea lui sună și se formează în imaginație ca un erou de carte. Nu are nimic de a face cu realitatea violentă a filmului, iar incongruența dintre ce spune și ce face este delicios de absurdă.

Nici muzica nu mai e ce-a fost în noul Django, pe lângă multe muzici bune, răsar ritmuri de rap și hip-hop foarte mainstream pe care le auzi oricum complementând cu ritm scenele de acțiune din filmele hollywoodiene.

La capitolul actori, tocmai regizorul merită o mențiune specială. Și nu pentru mica apariție pe care o face la un moment în Django, ci pentru resuscitarea carierei lui Don Johnson care face aici un rol excelent ca proprietar de plantație. Dar, mai ales, Tarantino a fost inspirat în distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul crudului și perversului Candie. După nici nu mai știu câte roluri inadecvate pe care și le-a ales: The Aviator, Inception, J. Edgar, care mă făcuseră să mă întreb dacă rolurile lui de început fuseseră un accident, DiCaprio găsește în sfârșit tonul și rolul potrivit. Waltz nu mai trebuie menționat, bineînțeles că face un rol perfect, dar cu toate astea cu nimic nou față de Inglourious Basterds. Din nou, nicio variație nici la acest capitol pentru Django Unchained.

Sunt curioasă ce altă categorie chinuită în istorie va deveni noua misiune mântuitoare-cinematografică a lui Tarantino sau va avea înțelepciunea să se oprească aici.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here