Dogman – Aparitia unui actor pe care vei dori sa il revezi

0
1425
photo: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com/news

În noul său film, regizorul Matteo Garrone mizează abil şi cu succes pe umorul strecurat în realitatea dezolantă şi uneori terifiantă a periferiei meridionale şi mai ales pe carisma personajului central adorabil, care i-a adus lui Marcello Fonte Premiul pentru cel mai bun actor, la Cannes.

Actorul interpretează rolul unui frizer de câini tandru, al cărui surâs naiv şi totodată pişicher înseninează un peisaj urban cenuşiu. Datorită acestui personaj naiv-luminos, dar plin de surprize, vei fi asaltat fie de hohote de râs, fie de fiorii stârniţi de situaţiile imprevizibile demne de un crime thriller.

Prezentat în premieră la Cannes 2018, Dogman are toate şansele de a rămâne în memoria spectatorilor datorită actorului din rolul principal (Marcello Fonte), a cărui expresivitate amuzant-melancolică este precum bucata de cer decupată printre contururile aspre ale cartierului amărât şi unită cu marea ce deschide spre orizont peisajul obturat al unui cartier lăsat în paragină. Actorul intră autentic în pielea candidului Marcello, un frizer iubit de tot cartierul amărât unde locuieşte.

Personajul care susţine întregul scenariu ajunge să fie târât prin tot felul situaţii-limită. Întâlnirea acestuia cu Simone, un vechi prieten, va declanşa o succesiune de evenimente imprevizibile precum o furtună. Simone îl bagă pe Marcello în buluc, iar încerarea frizerului de a scăpa duce la o succesiune alertă de scene intense, în care suspansul, brutalitatea cu mesaj social şi comicul amar caricatural se împletesc într-o experienţă cinematografică amintindu-ţi de un film clasic neorealist, acel gen de film în care frumuseţea umană şi mizeria coexistă uneori poetic.

photo: https://www.festival-cannes.com/en/films/dogman

În ciuda peisajului dezolant unde locuieşte, Marcello nu se plânge, ci le oferă doar zâmbete vecinilor, clienţilor, fiicei sale pe care o adoră mai presus de orice. Are o vorbă bună pentru toată lumea şi le vorbeşte senin şi răbdător până şi pitbullilor agresivi pe care trebuie să îi îmbuneze pentru a-i ferchezui cum se cuvine. Însă există un locuitor al cartierului mai puţin prietenos cu Marcello, deşi la început au fost buni tovarăşi. Pe lângă el, pibullul din prima scenă a filmului pare doar un puşti uşor teribilist dar inofensiv, care mai degrabă face gălăgie decât să muşte.

Acest locuitor este Simone (Edoardo Pesce), un fost boxer. Comportamentul său poate fi comparat cu al unei gorile irascibile sau al unui dulău turbat. Simone terorizează întregul cartier. Dar pe Marcello îl cruţă o perioadă, de dragul vremurilor bune, când erau buni tovarăşi. Ce-i drept, Marcello ştie cum să-i cumpere bunăvoinţa făcându-i legătura cu nişte dealeri de cocaină şi ţinând de şase în timpul unui jaf. Dar intruziunea riscantă a brutei în viaţa frizerului considerat un vecin de treabă nu mai poate fi amânată. Noul plan de jefuire ce-l are pe Marcello drept complice – un complice mai degrabă constrâns de împrejurări-, schimbă dinamica relaţiei dintre protagonist şi brută.

Exact când aveai impresia că ştii cine este masculul alfa şi cine este perdantul în acest no man’s land italian, raportul de forţe se schimbă, în secvenţe imprevizibile, ce stârnesc deopotrivă hohote de râs, fiori şi dezgust faţă de umanitatea abrutizată. Ajutat de constrastul dintre cele două personaje, Matteo Garrone a reuşit să ofere un tablou realist fără a-i permite sordidului să îşi facă de cap în fiecare scenă, în ciuda imaginilor dominate de culori terne. Brutalitatea este atenuată de umorul negru cu tentă satirică la adresa autorităţilor care îi încurajează pe cei vulnebarbili să îşi ia inima-n dinţi şi să îşi facă singuri dreptate, aşa cum va face şi Marcello.

Deşi este un actor neprofesionist, Marcello Fonte a făcut un rol impecabil, susţinând întregul film şi convingând juriul de la Cannes să îi acorde Premiul pentru cel mai bun actor. Criticii l-au comparat cu Buster Keaton, însă farmecul său de om fragil de la periferie, înzestrat cu suflet luminos, păstrat intact în mediul dezumanizant le va aminti cinefililor mai degrabă de autenticitatea actorilor neprofesionişti din filmele clasice, acele filme din perioada revigorării cinematografiei italiene postbelice datorită preferinţelor unor neorealişti pentru actorii neprofesionişti în a căror interpretare expresivă se strângeau tristeţea, melancolia şi mimica pişicheră a omului din universul marginalilor.

Pe lângă toate calităţile actorului Marcello Fonte, vei remarca modul alegoric în care sunt surprinse mimicile canine. Câinii din frizeria lui Marcello par la un moment dat nişte observatori expresivi, contrariaţi de spectacolul uman al decăderii. Mimicile acestor personaje canine sunt în complicitate cu spectatorul ce trece, pe durata aceleiaşi scene, de la hohote de râs la teamă şi dezgust.

Filmul mai surprinde şi prin modul în care este prezentată relaţia dintre mediul care nu face decât să corupă şi personajul ce nu se poate sustrage răului. Ritmul mai degrabă alert al desfăşurării acţiunii, demn de un crime thriller american a la Tarantino, amână genul acela de explorare tulburătoare şi meticuloasă a condamnării la decădere prin acţiunea unui teritoriu marginal şi neprietenos asupra destinelor, aşa cum vedeai în filmele-cult din anii ’60, în care locul devenea un personaj mut, însă la fel de vizibil precum protagoniştii.

Matteo Garrone a refuzat să-i permită locului să vorbească la fel de plastic precum o făcea periferia din filmele neorealiştilor. Totuşi, există câteva cadre suficient de expresive pentru a le reaminti spectatorilor de moştenirea neorealistă, care a învecinat poezia cu sordidul marginalilor. Vei descoperi astfel o reprezentare vizuală sensibilă a cartierului periculos, ce îşi condamna locuitorii fie la delincvenţă, fie la statutul de victimă neputincioasă. Câteva locuri de joacă abandonate, ce seamănă cu un parc de distracţii lăsat în paragină dintr-o staţiune uitată de lume, şi fundalul marin contrastează poetic, melancolic şi straniu cu agitaţia stârnită de brutalitatea personajului negativ, mai ales către finalul cu tentă alegorică.

Deşi adoptă simplitatea mijloacelor vizuale, asociată filmelor ancorate în realitatea necosmetizată şi nu le permite aproape deloc personajelor să îşi dezvăluie lumea interioară într-un mod mai profund, ce i-ar putea permite spectatorului să le înţeleagă resorturile psihologice mai ales în raport cu mediul, Matteo Garrone a realizat un film ce părăseşte zona celor de acţiune cu substrat social de actualitate, ancorate în realitatea unui anumit spaţiu. Anumite cadre şi lipsa indiciilor ce ar permite localizarea cartierului îi dă filmului un farmec aparte, pe care îl regăseşti la scenele unor filme-cult, în care acel no man’s land al periferiei devenea un tablou atemporal, ce permitea infiltrarea unui mesaj alegoric, profund, chiar şi acolo unde regizorul părea să caute doar spectacolul oferit de un film de acţiune despre confruntarea binelui cu maleficul reprezentat caricatural, aşa cum vezi de obicei în filmele comerciale.

Poţi citi şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile următoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here