Dolor y Gloria – Intre primele semne ale dorintei si arta salvatoare de la maturitate

0
816
image: http://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/pain-and-glory/

O tentativă reuşită de a infiltra o doză de frumos în cotidianul spectatorului. O voluptuoasă, dar şi răvăşitoare întâlnire cu trecutul. O retrospectivă a imaginilor ce marchează o evoluţie afectivă, de la calda lumină din verile copilăriei până la senzualele tonuri şi nuanţe ale erotismului asociat diferitelor vârste – un erotism senin-molcom, tandru, melancolic şi vindecător, care provoacă mirare, apoi devine o nesecată sursă de inspiraţie artistică, până şi în clipele ce nu anunţau decât apropierea sfârşitului. O declaraţie de iubire adusă artelor vizuale şi cinematografiei în special, care poate domoli teama de moarte şi tentaţia autodostrugerii. O descriere seducătoare, din punct de vedere cromatic, a unei agonii interioare ce însoţeşte lipsa inspiraţiei artistice. Un strigăt de regret după o iubire pierdută, transformat în artă. Un omagiu adus primei prezenţe feminine hotărâtoare pentru destinul unui băiat sărac, devenit apoi un cineast vizionar. Şi nu în ultimul rând, o promisiune şi o reverenţă adresate de Almodovar cinefililor ce i-au privit şi adorat lacom filmele: aceea de a pune dependenţa de cinematografie mai presus de orice tentaţie de a se lăsa pradă unui abis ce ameninţă la un moment dat fiecare mare creator. La toate acestea ajungi să te gândeşti când vezi Dolor y Gloria.

Ceea ce vei trăi şi vedea în timpul filmului este sintetizat şi anticipat perfect în primele imagini. Aceste imagini par nişte picturi poetic-hipnotice în nuanţe puternice, incandescente. Îţi dau iluzia că pot lichefia ecranul precum nişte compoziţii psihedelice deturnate într-o direcţie mult mai profundă, care apasă nişte pedale abisale, menite să trezească mai ales acea memorie ce se preface adormită.

Memoria personajului principal, Salvador Mallo – un cineast zeificat, interpretat convingător şi fascinant de Antonio Banderas – este precum nuanţele din aceste imagini de început. Datorită amintirilor pe care începe să le deruleze precum cadrele unui film cu acţiune fragmentată, personajul îi oferă spectatorului acel amestec irezistibil şi evaziv-enigmatic de stări greu de explicat. Sunt acele stări şi emoţii năucitoare, ambigue, stimulante şi uneori copleşitoare, în care ne place mai degrabă să ne scufundăm total decât să ni le explicăm.

La farmecul vizual din Dolor y Gloria contribuie şi forţa culorilor. Îl vei regăsi pe acelaşi Almodovar care potriveşte culorile într-un mod care te provoacă să le reinterpretezi sensurile. Roşul aprins, precum şi alte culori primare sau nuante supra-expuse în istoria cinematografiei ajung să creeze în acest film (ca-n toate filmele lui Almodovar) efecte neaşteptate, coagulate în acea stranietate melancolic-senzuală ce străpunge cotidianul. De fapt, Almodovar poate aduce stranietatea captivantă şi într-o austeră şi angoasantă scenă de spital.

Deşi multi au spus că Dolor y Gloria este un film în care temele şi obsesiile lui Almodovar devin mult mai terne, dezamăgind anumiţi fani, vei continua să admiri acelaşi talent în a găsi adâncimi difuze chiar şi în culori primare folosite de obicei pentru a exprima stări evidente, pentru a demasca, nicidecum pentru a învălui în mister. Aşa cum se întâmplă în filmele-cult ale lui Almodovar, culorile pop, ţipătoare sau electrizante îşi pierd fixitatea şi alunecă spre sensuri ori stări mult mai volatile.

Dolor y Gloria devine o derulare a trecutului, în care şuvoiul amintirilor este declanşat de la anumite detalii din prezent, expuse uneori prin imagini metaforice sau prin traversări vizuale poetice de la o perioadă la alta. O scufundare a personajului central într-o piscină (ce pare mai degrabă o tehnică de meditaţie subacvatică) inundă ecranul printr-un albastru ce va tulbura abisurile memoriei. Se trece apoi brusc la scene din copilărie.

O vei revedea pe actriţa Penelope Cruz în scene rurale picturale, spălând rufele pe malul râului, arătând apetisant precum femeile interpretate de actriţele italiene alese de neaorealiştii anilor ’60. Penelope Cruz intra expresiv în rolul mamei latine aprige şi descurcăreţe. Ea va deveni aici simbolul forţei feminine din Spania săracă a deceniilor trecute, în care mamele ţineau casa, erau adevăratul stâlp al familiei şi luau deciziile vitale pentru viitorul copiilor. Unele îşi trimiteau copiii să fie instruiţi de preoţimea obtuză la minte când nu îşi permiteau să îi dea la alte şcoli.

Copilăria plină de lipsuri a regizorului-personaj Salvador Mallo este salvată de imaginaţia puternică şi de iubirea pentru filme şi muzică. Amintirile despre verile copilăriei, petrecute în faţa cinematografului improvizat în aer liber, care mirosea a iasomie, urină şi a briză se întorc obsesiv şi revigorant în memoria cineastului adult.

Aflat în plină criză existenţială şi artistică, Salvador începe să scrie o povestire despre marea lui iubire din tinereţe – un bărbat dependent de heroină. Povestirea va fi transformată într-o piesă de teatru de tip one-man-show în care protagonistul – iubitul din trecut – va fi interpretat de un alt bărbat ce i-a marcat existenţa şi pe care Salvador l-a distribuit în filmul ce i-a adus gloria şi foarte mulţi admiratori.

Filmul este construit sub forma unei permanente şi fascinante suprapuneri a trecutului peste prezent. Prezentul este acaparat de oscilaţia lui Salvador între apatie, izolarea dezolantă cauzată de un episod despresiv şi trepidaţiile provocate de reapropierea uşor conflictuală de bărbatul care devenise actorul din filmul ce i-a adus consacrarea. În schimb, trecutul devine pentru Salvador Mallo o fertilă scufundare în imagini luminate de primele forme ale unei dorinţe interzise, dar mai ales de pasiunea pentru film. Pasiunea pentru cinematografie şi pentru muzica subversivă nu este deloc strivită de ignoranţa promovată în scolile strice ale preoţimii devotate lui Franco (scenele cu preoţi sunt mai degrabă amuzant-parodice în acest film).

Înzestrat cu o putere a imaginaţiei cum doar la viitorii artişti crescuţi în medii foarte sărace mai găseşti, cineastul din film îşi transformă copilăria dintr-o sursă de frustrări, ce pot alimenta viitoarele resentimente, într-o perioadă a marilor descoperiri. Una dintre ele este vitală pentru autenticitatea în relaţia cu sine, de care are nevoie un artist inovator. Această revelaţie este legată de identitatea sexuală.

Într-o eră a stricteţii, cineastul aflat cândva la graniţa dintre copilărie şi pubertate descoperă atracţia faţă de corpul masculin atunci când ajunge să-l alfabetizeze pe un vecin cu talent de pictor naiv, care promite să zugravească amărâta casă a mamei sale. Nu te aştepta la o desfăşurare excentric-dezlănţuită a primilor fiori erotici. În Dolor y Gloria, primele conştientizări ale erotismului rămân doar la nivelul admirării unui trup. Nu este nimic pătimaş, ci mai degrabă o ultimă urmă de inocenţă şi de seninătate, care va deveni refugiul şi alinarea din memoria unui adult căruia trecerea anilor nu i-au adus doar împlinirea în lumea filmului, ci şi multe boli ale trupului.

Există multe trimiteri la trup în acest film. Însă carnalul este înlocuit de reflecţie, de o pendulare între amintirea plăcerilor şi decăderea fizică. Este genul de pendulare epuizantă şi totodată stimulantă din perspectiva aristică. Îl revei vedea pe Antonio Banderas cum îşi asumă cu multă pricepere un rol ce îi contrazice imaginea de sex-symbol, reamintindu-i publicului că poate gestiona un rol demn de fineţea sofisticată cerută de filmele de autor. Banderas împrumută autentic şi profund mimicile unui chip obosit şi gesturile atribuite unui artist de succes ce ar vrea liniştea sinistră pe care o caută de obicei vieţuitoarele în agonie, ce se apropie de fundul unei ape adânci pentru a întrerupe orice legătură cu viaţa.

Regizorul interpretat de Banderas se zbate între capitularea în faţa sfârşitului şi legăturile umane ce îi mai resuscitează statutul de mare inovator în lumea cinematografiei –  are nişte reacţii (auto)ironice atunci când este invitat la proiecţia care aniversează treizeci de ani de la premiera unuia dintre filmele sale ce au făcut furori. Dar această zbatere interioară a lui Salvador nu devine agonizantă şi pentru spectator. Dimpotrivă, Almodovar redă înotarea în depresia tratată din când în când şi cu heroină printr-o succesiune de imagini vibrante, intense.

Nimic nu devine tern odată cu prăbuşirea personajului în propriul abis, ci ajunge să capete o anumită langoare. Somnolenţa indusă de heroină face trecerea de la prezentul trist la amintirile despre energia din anii copilăriei. Ori de câte ori se lasă pe spate, păcălit de iluzia calmului indus de heroina oferită de actorul alături de care a trăit momente decisive din cariera lui de regizor, personajul central se abandonează de fapt amintirilor puternice din anii în care a redescoperit dorinţa sexuală şi forţa ei de a transforma lumea interioară, de a-l obliga pe un artist în devenire să îşi asume un stil aparte, să urmeze căi neurmate de nimeni, cu asumarea necesară unui iconoclast provocator.

Dolor y Gloria poate fi interpretat şi în registrul filmelor autobiografice, dar în care secvenţele ce transpun anumite realităţi intime ale regizorului nu sunt neapărat o mărturisire fermă, ci mai degrabă un joc al aluziilor. Filmul este o invitaţie la discuţii despre curaj, unicitate, legătura dintre asumarea de a fi considerat diferit şi inovaţie, despe graniţa dintre ficţiuni si autodezvăluire, despre rolul decisiv pe care îl au legăturile puternice din trecut asupra unui prezent mereu în schimbare, asupra forţei de regenerare împotriva bolii, ce îşi trage sevele din amintirile inundate de lumina primilor zori ai erotismului.

Filmul mai are şi un alt mesaj. Aceste mesaj este legat de modul în care lumea interioară şi intenţiile unui artist ajung să fie receptate de publicul avid să transforme anumite creaţii în fetişuri. Almodovar aduce în discuţie (mai degrabă caustic-demitizant) modul în care filmele contemporane devin unele cult după ce sunt receptate ca provocatoare, şocante, cu efecte puternice asupra vechilor şabloane (în film se face referire mereu la filmul prin care personajul central ajunge să fie adulat de public).

După ce au văzut Dolor y Gloria, fanii lui Almodovar s-au împărţit în două tabere. Unii au început să îi pună la îndoiala vitalitatea artistică, devenind nişte contestatari ai stilului mult mai liniştit de a prezenta legăturile umane, fiindu-le dor de acea excentricitate provocatoare şi iconoclastă din filmele sale cult. Alţii, dimpotrivă, apreciază această nouă direcţie, începută odată cu filmul precedent – Julieta – în care toate sentimentele răvăşitoare capătă un ton elegant, mai subtil şi mai lent, dar cara păstrează acelaşi mesaj liniştitor pentru fani: Almodovar nu va renunţa la insolitul dat de culoarea intensă, devenită un personaj în sine, ce susţine şi potenţează forţa protagoniştilor, acoperind cu mister intenţiile lor şi adăugând magie chiar şi într-un film cu scenariu deloc palpitant.

Chiar şi potolit, Almodovar îşi păstrează talentul de a te ţine captiv în sala de cinema, de a crea filme care să se înfigă în memoria ta, să te farmece într-un mod adesea intraductibil şi indescifrabil. Dolor y Gloria nu mai este neapărat despre patima revărsată original, uneori bizar-exploziv ori spumos-amuzant în filmele sale, ci mai degrabă despre frumuseţea candid-sentimentală, nealterată, care îşi face loc până şi în cotloanele inaccesibile ale disperării, ale declinului.

Filmul va rămâne în primul rând un răsfăţ estetic pentru cei pasionaţi de artă, care nu pot respira fără a se lăsa vrăjiţi de imagine. Dacă te pasionează suprarealismul şi continuarea lui în arta contemporană, vei admira unele dintre cele mai frumoase decoruri de scene interioare văzute în ultimii ani. Arta este un personaj omniprezent în film, iar fiecare obiect – tablou, piesă de mobilier, sculptură – este aleasă pentru a vorbi în locul personajelor despre călătoria între prezentul cineastului sofisticat şi îndrăzneţ, şlefuit de alegerile radicale făcute, şi lumea veche pe care a lăsat-o în urmă, dominată de imaginea mamei şi a satului iberic arhaic. Modul în care Almodovar alege să exprime prin obiecte trecerea de la Spania veche la Madridul progresist, dezgheţat, electrizant-libertin şi efervescent al anilor ’80, de care aminteşte şi în prozele din Patty Diphusa, este unul care să te farmece, convingându-te să te bucuri până şi de scenele apăsătoare.

Dolor y Gloria a putut fi văzut în premieră, la Bucureşti, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2019.

Citeşte şi Filme spaniole – Frumuseţea e peste tot

Filme Spaniole – Frumusetea e peste tot

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here