Dragostea unei blonde – Baiatul neintarcat

0
9805

Dragostea unei blonde (Loves of a Blonde/A Blonde In Love), ce a marcat noul val al cinematografiei cehe din anii ’60 şi i-a adus lui Milos Forman prima nominalizare la Oscar, este mai mult decât un exponat din galeria peliculelor-cult.

Este un film care te binedispune chiar şi în perioada în care popularitatea blockbusterelor trimite cinematografia de artă din anii ’60 în zona uitată de marele public. A fost considerat îndrăzneţ pentru spaţiul est-european din acea epocă datorită unor scene erotice desprinse parcă dintr-un film Nouvelle Vague, în care varianta mai necoaptă a lui Belmondo îi spune variantei cehe a lui Brigitte Bardot angajate la o fabrică de pantofi că trupul ei este o chitară, dar, spre deosebire de al altor femei, este o chitară pictată de însuşi Picasso.

Dragostea unei blonde are umor satiric, luminozitatea primei iubiri naive şi multe scene caricaturale. Sunt scene antologice, în care mimicile şi replicilor personajelor îndoctrinate în spiritul societăţii comuniste vor stârni hohote de râs molipsitoare. De fapt, regizorul a mizat doar pe jocul actorilor, puşi în valoare de un scenariu sumar, dar suficient pentru a lăsa expresivitatea să vorbească de la sine.

Povestea de iubire ce stă la baza scenariului este una tipică pentru societatea în care femeile nu aveau multe opţiuni, intrau devreme în campul muncii, îşi petreceau o mare parte din timp îndeplinind norma unităţii de producţie şi în camerele unui cămin devenit anexa unei fabrici, dacă aveau ghinionul să lucreze departe de casă, iar flirturile se prelungeau cu promisiunea unei logodne, măcar în ochii celorlalţi, dacă se dorea ca tânăra amorezată să-şi păstreze o reputaţie impecabilă. Totuşi, Milos Forman aduce un suflu nou în scenele care descriu viaţa dintr-o fabrică socialistă. Nu vei simţi o atmosferă apăsătoare, în care muncitoarele neîngrijite, cu batic pe cap şi mimici pricinoase clevetesc pe sub mustăţi. Cadrele ar putea alcătui un album de fotografii ce amintesc de cele rămase din studenţia generaţiei rebele, care asculta pe ascuns discuri cu Beatles şi The Rolling Stones cumpărate pe sub mână. Scenele cu personajele feminine par desprinse dintr-un cămin studenţesc unde s-au adăpostit toate acele tinere fugite la oraş pentru a se emancipa urmărind cu grijă tendinţe din revistele de modă ce prezentau, atât cat aveau voie, stilul de viaţă al tinerelor din Parisul anilor ‘60.

În această societate din Cehia comunistă visa la o mare dragoste şi Andula (Hana Brejchova), o tânără angajată la o fabrică de pantofi. Este un personaj emblematic pentru tinerii apocii, prinşi între Est şi Vest. Ascultă concertele acustice date de chitarista căminului, ce interpreta coveruri după hiturile rock’n’ roll, face unele confidenţe după ora stingerii, apoi scoate inelul promisiunilor serioase alături de poza iubitului ce se va dovedi un mascul prostănac şi irascibil ieşit dintr-o reclamă la bere ieftină pentru oamenii muncii.

Deşi are alura unei blonde iconice pentru generaţia ei, ce ar fi putut poza oricând în postura unei Brigitte Bardot pentru o revistă de modă, Andula este departe de spiritul alunecos al versatei femei fatale pariziene. Atunci când îl cunoaşte pe Mila (Vladimir Pucholt), pianistul unei formaţii din Praga, venit să anime seara dansantă de la cantina întreprinderii, în loc să confirme scenariul clasic al femeii ce îi suceşte iremediabil minţile unui băiat fără experienţă de viaţă, devine ea însăşi victima sedusă, apoi abandonată. Dar abandonul va fi unul fără urmări tragice, doar este protagonista uneia dintre cele mai frumoase comedii europene.

Înainte de a cataloga filmul drept naiv şi plictisitor, trebuie să ai în vedere două scene memorabile pentru o reprezentare cinematografică a slăbiciunilor umane şi a modelelor de comportament în societatea comunist-tradiţionalistă. Sunt nişte scene demne de o comedie absurd-halucinantă (privită din perspectiva libertăţii actuale). Una dintre scene inversează aplicarea unei reguli de împerechere de când lumea şi pământul, care spune că trebuie să le aloci prezenţe feminine temporare unor soldaţi pentru a-i susţine moral. Dar filmul regizat de Milos Forman nu semănă cu adaptarea cărţii Pantaleon şi vizitatoarele în varianta cehă. Militarii nu-şi aşteaptă invitatele. Devin ei înşişi nişte surse ale divertismentului pentru domnişoarele singure de la fabrica de pantofi, care nu vor mai trebui să piardă timpul alocat depăşirii de plan alergând inutil după tinerii din alte localităţi. Din păcate, în orice plan utopic, socoteala şefului de unitate dă greş. Militarii în putere nu au rămas în cazarma de lânga fabrica fetelor singure şi neconsolate, ci doar cei în rezervă. Aşadar, protagonista şi colegele ei trebuie să înveţe cum să-i refuze amabil pe caii obosiţi, pe cât de ţanţoşi când salută milităreşte, pe atât de stângaci când le curtează şi cominci atunci când încearcă disperaţi să ascundă în faţa prospăturilor semnele statutului de bărbat însurat de multă vreme.

Imaginea unui bărbat cu privire de soldat băţos, dar tâmp, ce îşi caută verigheta scăpată printre picioarele doamnelor pe care vrea (fără succes) să le seducă va fi devansată lejer în clasamentul surselor de umor de alta. Este vorba despre scena în care apar şi părinţii lui Mila, posibilii socrii. Eu nu sunt deloc încântaţi de apariţia neanunţată la uşa lor a iubitei neprezentate oficial. Fiind oameni de modă veche, ei îl obligă pe fiul amorezat să doarmă alături de ei, doar, doar nu s-o deda la gesturi necuviincioase în preajma emancipatei Andula, despre care pot afla şi vecinii din bloc (ne aflăm în perioada în care mama băiatului se considera îndreptăţită să joace, de dragul odorului, rolul unui spion ce trebuie să percheziţioneze valiza celei seduse de fiul ei). Din arsenalul ce poate asigura ordinea şi disciplina în spaţiul domestic nu lipsesc nici calităţile imbatabile specifice unei soacre logoreice şi ţâfnoase precum o cloşcă incapabilă să accepte că puiul ei a crescut şi are o viaţă sexuală secretă. Dilogurile dintre protagonistă şi părinţii lui Mila devin cea mai bună sursă de umor din tot filmul, dar şi un exponat cinematografic din muzeul dedicat vieţii cotidiene în perioada comunistă. Era perioada în care suspiciozitatea ţinea loc de ospitalitate, iar teama de urechile ascunse în pereţi şi de gura lumii, ce deveau o prelungire a partidului în spaţiul privat, năştea caricaturi deghizate în prezenţe fireşti.

Modul în care sunt percepute sursele umorului din filmul regizat de Milos Forman se poate schimba în funcţie de secolul căruia îi aparţine cinefilul. În anii ’60, spectatorii începeau să râdă imediat ce vedeau scenele în care urmau să fie ironizate schimbările sociale din Cehia aflată sub influenţa modelului sovietic, de la imixtiunea propagandei în viaţa privată la deciziile de a menţine activ interesul tinerelor muncitoare pentru planurile economice ale fabricii sau la conflictele din relaţia părinte-copil. Azi, sursele hohotelor de râs pot fi expresiile faciale ale personajelor şi acele scene ce par desprinse din albumele cu fotografii alb-negru ce ilustrau disctracţiile de pe vremea bunicii abia intrate în câmpul muncii, pentru care o seară dansantă la cantina fabricii, unde o trupă locală imita stilul muzicii occidentale adaptat la versurile agreate de securistul de serviciu, avea magia unei nopţi electrizante într-un club faimos din zilele noastre. Personajele şi dialogurile par naive pentru spectatorul actual, iar gaşca fetelor îndrăzneţe din căminul fabricii de pantofi devine, azi, un grup de fete cuminţi ieşite pentru prima oară în oraş, nu înainte de a se îmbrăca şi coafa una pe alta încât să poată semăna şi ele cu fetele rele din revistele pentru adolescenţi. În ciuda acestei poveşti  naive în care s-a transformat un film ce putea scandaliza o Europă de Est în anii ’60, Dragostea unei blonde rămâne o comedie savuroasă, chiar şi după standardele spectatorului actual.

Dragostea unei blonde poate fi genul de film pe care vrei să îl vezi la cinematecă mai întâi datorită curiozităţii stârnite de imaginile postate pe toate site-urile şi paginile de Facebook dedicate cinematografiei de artă din toate timpurile. Sunt acele imagini iconice, în care posturile dezinvolte ale celor doi protagonişti contrastează cu mimicile inocente şi cu declaraţiile având o tentă poetic-adolescentină. Timp 90 de minute ieşi din timp şi te linişteşti într-o lume în care acea realitate cenuşie din blocul comunist era colorată printr-o ironie candidă, printr-o satiră prelungită într-un absurd al vieţii domestice tradiţionale confruntate cu noile moravuri ale generaţiei Beatles.

Cieşte şi Yesterday, Today and Tomorrow – Sophia Loren Forever!

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii

Excentricităţile unei blonde – Inelele sunt de vină

Yesterday, Today and Tomorrow – Sophia Loren Forever

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

Excentricitatile unei blonde – Inelele sunt de vina

 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here