Dumnezeu iubeste – Ultimele femei

0
811

O femeie având un soţ mult mai tânăr va naşte când altele s-ar fi lăsat de mult păgubaşe. O adolescentă care bravează ne spune că numai proastele nasc la vârsta ei. În cealaltă jumătate a patului stă nevasta unui muzicant, amintind mereu de vigilenţa unui Dumnezeu ce are grijă de femeile însărcinate, chiar şi atunci când medicii lasă maternitatea pustie.

În tot acest timp, o altă colegă de salon, mult mai trecută prin greutăţile vieţii, îi reproşează mila pentru bogătaşa lipsită de griji, cu soţ mai tânăr şi mai preocupat de starea ei. Regizoarea Ioana Petre aduce patru personaje într-un decor minimalist pentru a le obliga să povestească despre dramele femeii contemporane.

Dumnezeu iubeşte, piesa de teatru scrisă de Zlata Demina, nu are nevoie de un spaţiu amplu, şi nici de mişcări exuberante. O sală mică este ideală pentru a-i forţa pe spectatori să-şi îndrepte privirea doar spre cele patru protagoniste, interpretate credibil de actriţele Ilinca Hărnuţ, Ana Ioana Macaria, Cătălina Bălălău şi Oana Popescu. La un moment dat, uiţi că te afli în Laboratorul de noapte al Teatrului Bulandra (sala Liviu Ciulei). Jocul actoricesc reuşeşte să te mute în salonul precar al unei maternităţi abandonate de medici, încât nu mai distingi trecerea dintre spaţiul sălii de spectacol şi cel imaginar.

Patul în care sunt înghesuite cele patru femei (înconjurat de spectatori) devine simbolul dramelor neaşteptate ce-i obligă pe oamenii din categorii sociale diferite, uneori în opoziţie, să comunice, să-şi facă destăinuiri nebănuite şi, în final, să accepte un schimb de roluri. Femeia săracă, lăsată des însărcinată de soţul veşnic şomer şi alcoolic, vrea să i-o plătească noii colege de salon, o doamnă elegantă, aparent gomoasă, trecută de patruzeci de ani şi de trei avorturi spontane.

Venirea celei distribuite în rolul bogătaşei de invidia celorlalte trei viitoare mame în derivă tulbură atmosfera din salon, ducând la rostogolirea unui bulgăre spinos de mărturisiri ale însingurării la feminin. Această singurătate ascunde o metamorfoză emoţională bine surprinsă. La început este melancolia, găsită adesea-n portretele femeii ruse din literatură, născută să adune tristeţe, de parc-ar fi copia Soniei din lumea lui Dostoievski. Apoi, însingurarea capătă nuanţele puternice ale disperării unei femei înspăimântate de sărăcia interminabilă. Mai rămâne o formă a singurătăţii: nepăsarea şocantă a rebelei adolescente care mimează ura faţă de copilul nedorit, în timp ce medicul cinic, interpretat de Filip Panait, fredonează nepăsător o arie din opera Don Giovanni, într-un dezacord sfidător cu atmosfera sufocantă din maternitate. În ultimul stadiu, singurătatea capătă forţa trăirilor atemporale, trimiţând către fragilitatea primordială a omului care-şi pune întrebări despre solidaritate, compasiune sau dreptate socială.

În timp ce aşteaptă un doctor ce nu mai vine, cele patru femei intră, pe rând, într-un joc psihologic zguduitor, prin care sunt dezvăluite culisele afective ale maternităţii: teama de eşec în primele clipe trăite alături de bebeluş, grijile copleşitoare lăsate pe umerii femeii dintr-o societate (încă) tradiţională, anxietatea şi acea ură de sine când aşteptările personale îndreptate spre copilul visat riscă să fie sfărâmate. Ioana Petre nu vrea lămuriri plate. Tocmai când spectatorul este ancorat cum nu se poate mai bine în realitatea concretă, regizoarea îl trimite în căutarea unui sens metafizic, oferit întregii umanităţi, în timp ce luminile transformă salonul de spital într-un spaţiu ameninţător.

Dumnezeu iubeştearată câte lumi se pot vedea într-un decor mai mult decât sumar. De fapt, piesa este un tablou în care musteşte feminitatea ca ultimă arcă a vieţii, unde trebuie păstrată câte o Eva din fiecare vârstă, de la cea în care senzaţiile nechibzuite fac legea în corpul feminin, la vârsta maturităţii şlefuite prin speranţe, deziluzii, înăspriri ce ascund sensibilităţi sau epuizări sufleteşti. Camera de spital ia forma pustiului unde aceste patru femei par ultimele supravieţuitoare, sau, de ce nu, primele fiinţe, de-ţi vine să te-ntrebi dacă nu cumva în loc de coastă a fost  pântecul, iar în locul lui Adam, consoarta lui mai curioasă din fire.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here