Dupa dealuri – tulburator de natural

0
694

 Alina şi Voichiţa sunt două tinere care au crescut împreună la un orfelinat din Vaslui. După  ce au părăsit orfelinatul, Alina a plecat în Germania, unde a lucrat ca ospătăriţă, iar Voichiţa a intrat la  mănăstire. Sătulă de singurătate,  Alina se întoarce pentru a o lua pe Voichiţa cu ea. Numai că aceasta a găsit deja la mănăstire alinarea de care avea nevoie. Această nepotrivire de scopuri stârneşte în Alina o reacţie violentă, pe care medicii o califică drept boală psihică (citim printre rânduri, fiindcă nu se specifică exact), iar preotul şi măicuţele ca pe o manifestare a diavolului.

Medicii o consideră o cauză pierdută, invocând lipsa spaţiului în spital, dar preotul mănăstirii se lasă convins și o primeşte pentru a-i citi „din psaltire”. La capătul mai multor zile în care stă legată şi nu mănâncă mai nimic, doar pentru a-l alunga pe necurat, Alina e transportată la spital, unde  e declarată moartă.

Aceasta este povestea din După dealuri. E o poveste fără contururi clare, de exemplu nu ştim mai nimic despre vieţile celor două fete. Câteva elemente biografice reies totuşi – în vremea când locuiau la orfelinat, fetele au avut de-a face cu un pedofil neamţ care le făcea „poze de toate felurile”, iar între ele s-a creat o legătură care ar putea să însemne ceva mai mult decât o simplă prietenie. Alegerea regizorului Cristian Mungiu de a lăsa aceste zone ambigue ne permite să ne orientăm în poveste fără să ne pierdem în prea multe fire narative, dar în același timp dă substanţă filmului prin numeroasele posibilități de interpretare lăsate deschise.

Spectatorul are parte de două ore şi jumătate de acţiune desfăşurată într-un ritm lent, dar natural; Mungiu alege să nu scutească ochiul privitorului de detalii (vedem pesonajele făcând şi desfăcând bagaje sau tocând ceapă), ceea ce întăreşte caracterul veridic al faptelor şi totodată intensifică starea de tensiune latentă. Consecinţa acestui fel de punere în scenă sunt cadrele lungi, catalogate de unii drept plictisitoare, dar de o frumuseţe certă – în special cele de exterior.

Modul de a filma e în concordanţă cu ideea de lentoare naturală – fără planuri scurte, cadre  (très) gros plan sau alte elemente care să mişte puţin lucrurile. Camera pare să nu se îndure de spectator, condamnându-l (în sensul bun) la o şedere pe scaun tensionată dar plină de atenţie. Majoritatea cadrelor sunt de ansamblu, camera e statică în cea mai mare parte a timpului, lăsând pesonajele să se mişte în voie; sunt însă şi momente când camera urmăreşte un personaj (a se vedea scena de început când Voichiţa merge în contrasens prin mulţime, printre trenuri, căutând-o pe Alina).

Dialogul nu abundă – sunt minute bune în care un personaj se mişcă în cadru fără a scoate un cuvânt; atunci când se vorbeşte, se spun fie lucruri banale (ce medicamente se administrează la spital pentru boala Alinei, cum decurg lucrurile la orfelinatul unde au stat fetele sau cum se eliberează un paşaport), fie lucruri foarte serioase – învăţăturile preotului şi viziunea sa asupra lumii şi asupra relaţiei omului cu Dumnezeu.

După dealurie un film intrigant, care fie îţi displace, fie te lasă mut de admiraţie. Dar cu siguranță merită văzut şi revăzut, pentru că de fiecare dată lucrurile apar într-o lumină nouă şi cu alte posibilităţi de înţelegere.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here