Durerea e o faptura inaripata – O reinventare plina de originalitate a dadacei salvatoare

0
961

A fost odată ca niciodată o pasăre dădacă, hai să-i zicem Kra. Această frază anunţă începutul unei poveşti ce îmbină drama familială, basmul şi ideile exprimate simbolic, referitoare la depăşirea traumelor.

Povestea din romanul prin care a debutat Max Porter este precum o pasăre fantastică terifiantă, înarmată cu multe replici sarcastice, dar care te face să o strângi la piept şi să-i mulţumeşti, până la urmă. Te face să verşi lacrimi, fără a fi lacrimogenă sau melodramatică. Te face să te gândeşti la oamenii care au plecat din viaţa ta, fără a te zdruncina încât să nu te mai poţi aduna. Este o pledoarie pentru forţa creativităţii şi pentru salvarea prin frumos din hăul durerii fără margini.

Durerea e o făptură înaripată pare a fi un drum bifurcat. O direcţie va duce spre discuţia despre legătura dintre poveste, metaforă şi vindecare, iar cealaltă invită la descifrarea influenţelor literare adunate într-o viziune insolit-sofisticată, însă redată printr-o naturaleţe şi o prospeţime a textului cum rar întâlneşti într-o carte greu de aşezat într-o categorie datorită experimentului cu tentă postmodernistă.

Unii cititori vor prefera să meargă pe firul poveştii-metaforă, ce reia tema vindecării prin artă, prin exprimarea durerii din travaliul doliului cu ajutorul creaţiei. Vor găsi o reinterpretare năstruşnică, originală, răvăşitoare şi plină de compasiune a mitului născut odată cu apariţia personajului Mary Poppins – cel al dădacei venite să preia rolul salvatorului ce readuce pofta de viaţă. Doar că este o dădacă venită din zona poveştilor ce-ţi dau fiori – o înaripată cu penaj negru, miros greu şi aspect sumbru, dar având o misiune luminoasă: aceea de a salva o familie de la înecul în doliul ce poate acapara o viaţă de om. Este o familie compusă din doi fraţi şi un tată răpus de cumplita durere lăsată în urmă de moartea soţiei. O familie ce pare să fi pierdut sensul existenţei pentru totdeauna, în care fraţii rămaşi fără mamă recurg la imaginar pentru a-şi explica inexplicabilul, nefirescul asociat morţii celei pe care orice copil o crede veşnică, mereu disponibilă pentru a-i oferi tandreţe şi protecţie în faţa necunoscutului, şi în care tatăl se afundă în propria disperare, pe care nu o poate exprima decât prin obsesia pentru Ted Hughes, poetul ce-i hrăneşte viziunea apocaliptică asupra propriului viitor lipsit de prezenţa femeii iubite. Din opera acestui poet vine înaripatul Kra pentru a-l reda pe tată copiilor săi, dar şi lui însuşi.

A doua direcţie în receptarea acestei cărţi le va fi indicată unor cititori deja iniţiaţi în tainele poeziei universale. Aceştia vor tresări încă de la vederea titlului, care face referire la poezia lui Emily Dickinson – Hope is the Thing With Feathers (prima pagină oferă o rescriere ludică a unei poezii semnate de aceasta). Apoi vor avea încă o surpriză când apare făptura înaripată cu numele de Kra (varianta în limba română), un nume ce trimite la opera lui Ted Hughes, mai precis la volumul Din cântecele lui Kra (From the Life and Songs of the Crow). Însuşi Ted Hughes apare ca personaj fantomatic în această carte, având rol cathartic pentru tatăl îndoliat, fascinat încă din adolescenţă de opera marelui poet asociat cu drama unei alte mari artiste – Sylvia Plath, la rândul ei una dintre cele mai bune poete ale generaţiei sale. Kra, personajul înaripat stă alături de el când scrie volumul cu titlul Kra al lui Ted Hughes pe canapea: o analiză sălbatică.

Cititorii dornici de a urmări mai degrabă firul poveştii emoţionante despre o vindecare atipică, datorate intervenţiei unui elemement ce deviază travaliul doliului spre o dimensiune suprarealistă, vor fi impresionaţi de oscilaţia între sobrietatea durerii şi tonul ce reflectă ludicul gândirii magice asociate copilăriei, prin care este facilitată evaziunea în fantasmagoric ori de câte ori apar traume.

Cei pentru care este mai important mesajul transmis de numele personajului înaripat, ce duce spre zona intertextualităţii şi a dialogului cu artiştii din trecut, vor încerca să depisteze nişte camuflări subtile ale motivelor şi temelor din opera lui Ted Hughes. Totuşi, indiferent de interesul faţă de un palier sau altul al interpretării, ambele categorii de cititori vor avea ceva în comun: aprecierea pentru stilul original adoptat de Max Porter, ce îmbină mesajul umanist, candoarea, umorul şi empatia, care te fac să te ataşezi puternic de cartea lui, apoi să le-o recomanzi tuturor oamenilor ce s-au confruntat cu sentimentul pierderii unei fiinţe semnificative din viaţa lor.

Max Porter face parte din categoria scriitorilor care nu se tem să fie altfel încă de la început, riscând să fie catalogaţi drept inaccesibili, teribilişti sau ciudaţi. A mizat inspirat pe cartea insolitului. Nu numai că nu i-a fost luată în derădere prima carte publicată, dar a fost primit imediat în clubul select şi curtat al debutanţilor multipremiaţi şi ridicaţi în slăvi de marile publicaţii ce au inclus Durerea e o făptură înaripată pe lista celor mai bune cărţi ale anului. Mai mult, pe lângă Premiul Dylan Thomas decernat în 2016, Max Porter a primit oferta de a-i fi transformată cartea într-un scenariu de film.

În publicaţia The Guardian s-a afirmat despre această apariţie literară, stranie precum făptura înaripată deghizată în dadaca plină de replici ghiduşe, că nu seamană cu nimic din ce s-a scris până acum. Şi vei fi de acord, mai ales dacă te-ai întâlnit pentru prima dată cu hibridul în literatură. În cazul lui Max Porter, hibridizarea aduce laolaltă elementele unui poem în proză, ale unui roman postmodernist, ale unei fabule cu tentă suprarealistă, ale unui basm contemporan şi ale unei şedinţe de art-terapie prin metaforă. Toate aceste elemente au fost contopite până a luat naştere o formă literară diferită de cele din care provin aceste influenţe.

Max Porter are versatilitatea şi lejeritatea cameleonică prin care te face să crezi, la început, că i-ai ghicit intenţiile şi nuanţele subtile, urmând să le schimbe în funcţie de experienţele anterioare ale cititorilor. Pentru cei dornici să îşi caute alinarea în poveşti a scris un basm al zilelor noastre, neezitând să treacă ludicul şi fantezia prin cizelarea eruditului. Aceşti cititori vor fi mai receptivi la experienţele copiilor şi la modul în care privesc ei realitatea.

Pentru adepţii experimentului literar, Max Porter a pregătit imagini şi dialoguri halucinante, fragmentate în jocuri de cuvinte traduse expresiv de Mihaela Buruiană. Ludicul picurat în combinaţii (aparent) aberante, sarcastice şi parodice de sunete năstruşnice, precum şi în tonul copilăros, aminteşte de fapt de provocările stilistice subversive la adresa tradiţiei, lansate de poeţi avangardişti din secolul trecut, ce trezeau apetitul pentru jocul fantasmagoric din adâncul fiecărui adult. Cititorii acestor poeţi vor merge pe urmele lui Kra, fiind ghidaţi prin labirintul influenţelor literare şi prin hăţişurile intertextualităţii de vocea lui caustică, dar şi tandră, obraznică, plină de umor negru.

Durerea e o făptură înaripată va rămâne un roman atipic de referinţă, predat odată cu lecţia despre cum să poţi scrie o carte plină de aluzii erudite pentru cei avizaţi, dar care să fie accesibilă şi pentru cei nefamiliarizaţi cu operele clasicilor, despre cum se poate construi o poveste sensibilă, fără a deveni siropoasă, despre cum să redai acea rezistenţă în faţa pierderii unei persoane iubite, fără a părea nerealist, şi despre cum să deschizi o nouă fereastră într-o zonă în care amestectul dintre literatură şi psihoterapie a creat de prea multe ori iluzia epuizării tuturor abordărilor artistice originale.

Durerea e o faptura inaripata - copertaEditura Pandora M, 2017

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here