Elle – Cum sa ti se para amuzant un film despre o femeie traumatizata

0
1256
imagine: www.indiewire.com

Regizorul filmului Basic Instinct o alege în rolul seducătoarei cu trăsături de psihopată irezistibilă pe Isabelle Huppert, genul de actriţă al cărei sex-appeal şi talent sunt ca vinul, adică devin din ce în ce mai bune odată cu trecerea anilor. În Elle, noul film regizat de Paul Verhoeven (inspirat de romanul Oh, al lui Philippe Dijan), scenele stupefiante, flirtul incandescent şi pericolul ivit din mintea feminină se bazează nu pe mimica tentantă, şi nici pe gesturile ce invită la o partidă de sex torid. Nu este nevoie de scene hot în Elle pentru a ţi se părea kinky, deşi este, dar într-un sens ceva mai sofisticat.

Pentru a schimba traiectoria unui thriller cu substrat erotic (şi patologic) este de ajuns doar chipul de gheaţă al unei femei din categoria reprezentată de protagonista Michele Leblanc. Prin acest rol electrizant, exploziv şi rafinat în acelaşi timp, Isabelle Huppert demonstrează că este actriţa perfectă pentru a intra în pielea unei femei capabile de o stăpânire de sine ireală, nefirească până la artificial dacă nu ar fi fost o interpretare actoricească de zile mari care să transforme acest nefiresc în produsul cât se poate de normal al unui personaj inteligent şi charismatic. Dar până să ajungă la acel joc lubric tenebros în care femeia deţine toate atuurile, regizorul îşi trece personajul feminin prin supliciul unei traume intruzive.

imagine: variety.com
imagine: variety.com

Acest personaj interpretat fascinant de Isabelle Huppert prin acea îmbinare de forţă interioară, umor negru exteriorizat doar prin mimică şi gesturi, feminitate ispititoare, dar în acelaşi timp inabordabilă, cum ne-a obişnuit în ultimele filme- Louder Than Bombs şi Things to Come (L’avenir)- face din relaţia dintre o femeie violată şi agresorul ei un film departe de a fi traumatizant pentru spectator. Deşi nu lipseşte compasiunea din acest film, regizorul arată mai degrabă o perspectivă nonconformistă asupra vindecării. Pe cât de nebunească este la început, pe atât de viabilă devine pe măsură ce se desfăşoară situaţiile şi dialogurile ce dau naştere unui amestec insolit de comic stors din experienţe cumplite, sarcasm îndreptat spre sine în locul plângerii de milă şi o victima ce transformă stresul posttraumatic într-un tur de forţă printr-o reprezentaţie în care care ea pare cea puternică odată intrată în jocul victimă-agresor.

Ce se anunţă a fi o expunere dură a efectelor posttraumatice şi a unui asalt sexual deviază spre un scenariu orginal. Nu ai o descriere vizuală greu de îndurat a violului. De fapt, nici nu este expus, ci mai degrabă ţi se dă de înţeles că se petrece prin sunetele animalice ale agresorului în timp ce primele secunde ale filmului îţi prezintă un ecran gol, încât ai impresia că sunt nişte probleme legate de calitatea proiecţiei. În loc să vezi chipul femeii învinse, la finalul actului brutal priveşti o pisică gata să îşi exprime printr-un mieunat dezaprobarea. Abia apoi o vezi pe protagonistă cum priveşte în gol, apoi se ridică de jos după ce bărbatul mascat părăseşte casa. Nu plânge, nu ţipă, ci apelează la nişte gesturi mecanice, de parcă ţi-ar spune că nu ar vrea să-i lase impresia unui spectator nevăzut că ea, femeia de fier stilată, este vulnerabilă, în ipostaza celei având ţinuta şi casa vraişte după invazia unui infractor.

imagine: www.annedudley.co.uk
imagine: www.annedudley.co.uk

În loc să-şi plângă de milă, să sune la poliţie, să facă gesturile celei scârbite sau paralizate de teamă, ea începe să ordoneze teatral lucrurile împrăştiate în timpul încercării de a i se opune fizic agresorului, de zici că nu ar vrea să deranjeze decorul burghez adaptat la preocupările unei femei de carieră. Iar protagonista este o astfel de femeie cu funcţie înaltă într-o firmă cu angajaţi de sex opus, ce vrea să le arate bărbaţilor nimeriţi în viaţa ei că nimic nu o poate doborâ. Că poate lua cina cu prietenii cărora să le povestească sec, la un pahar de şampanie scumpă, despre cele întâmplate. Că se poate impune a doua zi după viol în sala de şedinţe, unde îi recomandă puştiului rebel să facă în aşa fel încât să pară mai fierbinţi detaliile vizuale cu tenta pornografică ale jocului video şi unde are de înfruntat opoziţia subordonaţilor misogini care o urăsc deoarece vrea perfecţiune. Va face faţă cu demnitate glumelor scabroase, cu tentă sexuală, răspândite sub forma unor mailuri defaimătoare în toată firma. Ba mai mult, din când în când mai este capabilă, după viol, să se bucure de o partidă rapidă de sex la birou, oferită de soţul celei mai bune prietene, sau să-l excite cu piciorul pe sub masă, în timpul cinei, pe bărbatul vecinei.

Protagonista nu este deloc victima la care te aşteptai, căreia să îi oferi umărul tău, intrând în rolul salvatorului. Dimpotrivă, cel care trebuie salvat este însuşi agresorul, căruia îi dă de urmă, dar nu pentru o revanşă previzibilă, ci pentru un joc de-a şoarecele şi pisica în varianta în care Sindromul Stockholm capătă forma unor fetişuri hilare şi acel suspas demn de un thriller cu accente absurde. Dacă nu respectă reţeta unui film clasic despre lupta femeii pentru a-şi recăpata demnitatea, în ceea ce priveste ingredientele unui thriller, regizorul a ţinut cont de aşteptări. Pompează ambiguitate şi indicii înşelătoare, mesaje de la un anonim care te înfurie şi te fac să îi bănuieşti rând pe rând pe toţi barbaţii din jurul protagonistei, de la cel mai tern, care o admiră în secret, la cel care îţi dă impresia că ar avea toate motivele să-i răvăşeasca psihicul şefei dominatoare. Bonus pentru cei care vor să prelungească voluptatea căutării: este introdus în scenă, prin aluziile unor necunoscuţi hărţuitori de la distanţă, tatăl lui Michele, un criminal în serie care a cerut eliberarea şi a cărui faimă a devenit o moştenire copleşitoare pentru ea, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva există o legătură între agresor şi un justiţiar ce vrea să le răzbune pe victimele acestuia.

Ce este de apreciat la efortul regizorului Paul Verhoeven de a face primul său film franţuzesc este adaptarea unor elemente specifice unui thriller, dar mai ales ale unei drame cu evoluţie absurdă, la temele actuale, tratate în filmele şi în cărţile frantuzeşti care abordează deviaţiile şi abisurile omului contemporan. Scenariul filmului prezintă atât de frantuzeşte obsesiile, perversiunea, dorinţele nemărturisite, fetişurile şi nepuţintele autodistructive ale clasei de mijloc din ţările civilizate, încât umorul absurd ce intervine în momente nepotrivite, aducând însă nişte interpretări şi observaţii cât se poate de credibile, ajunge să fie dovada unei adaptări culturale reuşite pentru o primă încercare a unui regizor olandez de a face un film cu personaje din ţara lui Voltaire. În paralel cu desfăşurarea febrilă a unei vânători începute de victima care decide să îşi facă dreptate pe cont propriu, vei asista la încercările regizorului de a surprinde şi problemele întunecate ale clasei de mijloc, în care decadenţa, manipularea şi ipocrizia iau formele unor patologii groteşti, exprimate mai mult prin trimiteri verbale şi ritualurile unui simulacru al normalităţii, precum cina cu tentă burgheză, decât prin expuneri vizuale abrazive. Această satiră desfăşurată în paralel cu povestea principală te face, la un moment dat, să uiţi de adevăratul subiect pe când ies la suprafaţă nişte pulsiuni insalubre din subteranele cartierelor elegante.

imagine: www.nziff.co.nz
imagine: www.nziff.co.nz

Pe măsură ce se restrânge cercul suspecţilor, se lărgeşte interesul pentru demascarea colectivă şi tu ajungi să te întrebi dacă nu cumva trauma este doar un pretext pentru a ţi se oferi un tur cu accente comic-groteşti prin societatea occidentală. În momentul în care Paul Verhoeven începe să denunţe acea umanitate deformată prin mecanisme absurde ce permit fuga de realitate, îţi vin în minte dramele unor personaje desprinse din romanele sau din piesele de teatru contemporane franţuzeşti (cum ar fi cele scrise de Yasmina Reza). Regăseşti aceleaşi tipologii din literatura franceză contemporană în scenele ce surprind crizele de cuplu sau conflictul dintre părinte şi copil, desfăşurate în paralel cu povestea centrală, sau în teama de confruntare cu sine a tuturor personajelor din film. În mijlocul acestor tipologii, personajul feminin pare din altă lume. Înzestrat cu luciditatea care îi permite să jongleze cu absurdul fără a-şi pierde minţile, dar tentat şi de puterea obscură a psihopatului, acest personaj păcălit de atracţia faţă de propriul agresor ajunge la un adevăr ce aruncă în aer vieţile tuturor.

Elle nu este un film referitor la vindecarea despre care tot citeşti în manualele de psihoterapie. Şi nici urmările traumei nu par unele normale. Ai fi tentat să vezi în acest aspect o negare, o detaşare de eul rănit, o scindare, urmate de toată acea suită de macanisme de apărare tipice, însă deviate într-o direcţie atipică. După cum se aşteptau admiratorii ei, Isabelle Huppert nu poate interpreta o femeie care îşi exteriorizează vulnerabilitatea până la regizarea autodistrugerii. Ei îi vine ca o mănuşă rolul celei care acţionează altfel decât este indicat în cazul oamenilor normali. Şi regizorul se bazează tocmai pe acest talent al ei de a duce trauma cumplită într-o zonă a reacţiilor insolite, pe care le stăpâneşte mai mult prin gesturi, tăceri de psihopată care dezarmează cu privirea ce emană o sexualitate glacială şi prin replici sfredelitoare. Va ademeni, va trece de la reacţiile explozive la calmul ce prevesteşte lovitura de graţie, pe care o tot amână pentru a intensifica suspansul şi a pune şi mai mult accentul pe interpretarea impecabilă care iese din şabloanele unui astfel de rol feminin.

Datorită compatbilităţii dintre abordarea neconvenţională şi intepretarea lui Isabelle Huppert filmul reuseste în cele din urmă să ofere acel mesaj pozitiv legat de capacitatea unei femei de a-şi continua viaţa prin integrarea unei traume, dar apelând la o coregrafie afectivă aparent aberantă, pusă în scenă de victimă şi călău. Între complicitate şi confruntare, această relaţie de atracţie între victimă şi călău ajunge să fie, de fapt, o explorare a jocurilor absurde regizate uneori de natura umană în situaţii de criză. Elle nu este un film moral, dar are o morală: nimic din ce ţine de lumea afectivă nu se întâmplă cum este imaginat de cei prevăzători.

Filmul Elle a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here