Epoca de fier – Cand tara iti intra in corp

0
434

Epoca de fier este o carte apreciată şi înţeleasă cu adevărat doar de cei pentru care nu există o relaţie detaşată, relaxată, între istoria individuală şi istoria propriei ţări. De cei gata să identifice o relaţie somatică între simptomele unui trup slăbit, vinovăţiile moştenite de la predecesorii ce au fost complici ai abuzatorilor şi maladiile societăţii.

Folosindu-se de opiniile profunde ale personajului-narator, Coetzee le dă glas de fapt celor care, dezamăgiţi, au simţit măcar o dată că se află în exil în propria ţară. În cazul doamnei Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, ţara şi propria identitate se hărţuiesc şi se invadează una pe cealaltă într-un moment dureros. Aşteptând finalul decis de o boală necruţătoare, dar încă plină de energia ce-i dă putere pentru a-şi scrie ultimele impresii despre o Africă de Sud măcinată de calvarul inegalităţii din timpul apartheidului, doamna Curren are parte de nişte întrevederi decisive cu ţara ei. Sunt nişte întrevederi zbuciumate, pline de reproşuri (de ambele părţi), şocante, incendiare (la propriu), revoltătoare şi gata să-i permită o legătură autentică tocmai în momentul în care se credea mai înstrăinată decât niciodată de Africa de Sud, pe care nu o mai recunoştea.

Peştii din adăncurile primitive (sunt sigură că ştii despre ce vorbesc) au dezvoltat petice de piele sensibile la atingerile luminii, petice care cu timpul s-au transformat în ochi. Acum, în Africa de Sud, văd ochi ce se estompează din nou, solzii se îngroaşă peste ei, pe măsură ce exploratorii pământului, coloniştii, se pregătesc să se întoarcă în adânc.

Printr-o luciditate plină de ironia cutremurătoare prin care surprinde nişte deformări monstruoase ale naturii umane, Coetzee reuşeşte, paradoxal, să reinstaureze încrederea în legăturile interumane, în mijlocul unei lumi prăbuşite în haos, nedreptate şi violenţe fără margini. Apropierea protagonistei sale de un străin venit din acea parte a ţării considerate neprimitoare pentru albii educaţi din clasa de mijloc scoate la suprafaţă rănile vechi de generaţii ale unei Africi dezbinate brutal.

Relaţia de prietenie atipică dintre un homeless alcoolic şi profesoara de limbi clasice, blocată în propriile amintiri şi impresii pe care vrea să i le transmită sub forma unui jurnal-scrisoare fiicei ei plecate în Statele Unite şi dezgustate de situaţia social-politică din Africa de Sud, este folosită de Coetzee pentru surprinde metamorfozele pe care le suferă legatură identitară cu propria ţară în conştiinţa unui om ce se întâlneşte cu moartea. Nu vei urmări doar nişte schimbări apărute la nivelul conştiinţei. Protagonista mută efectele acestei relaţii identitare în măruntaiele trupului, acolo unde maladiile personale sunt doar o prelungire a celor colective, transgeneraţionale.

Răpusă de tulburările propriei ţări, doamna Curren asistă la două forme ale destrămării. Una corporală, provocată de boală, cealaltă, exterioară, dar care o loveşte în plexul memoriei, al continuităţii identitare vitale pentru fiinţa care vrea să încheie un bilanţ existenţial. Aceste două forme ale destrămării au nişte urmări la fel de tulburătoare. Una riscă să-i paralizeze viaţa afectivă, să o ţintuiască prin fiorii treziţi de apropierea morţii. Cealaltă, în schimb, anulează paralizia, forţând-o să iasă din coconul unei vieţi civilizate, petrecute printre cărţi, interpretări ale cuvintelor din latină şi greacă şi iluzia unei ordini menţinute cu ajutorul educaţiei. Dar lumea ei, construită prin cizelarea instinctelor şi prin învăţătura ce scoate fiinţa umană din barbarie a disparut.

În ultimele zile ale existenţei, apariţia în curtea ei a unui pribeag al străzilor, al culcuşurilor improvizate şi al existenţei fără căpătâi, dar şi întâlnirea cu băiatul menajerei sale îi arată doamnei Curren o realitate dură. În noua ţară, apărută sălbatic, furioasă, clocotitoare de sub straturile unei armonii întreţinute artificial de cenzura autorităţilor, fosta profesoară vede adolescenţi ce pun mâna pe arme şi care îşi incendiază şcolile fără a se gândi la consecinţe pe termen lung. Este asaltată de îndrăzneala noilor tineri, de ura lor faţă de adulţi, faţă de cei consideraţi bătrâni, aşadar vinovaţi, şi care merită să fie daţi jos de pe soclu în mijlocul unei ţări asediate de haosul ce nu mai are pic de răbdare cu ea. Iar această revoltă a copiilor înrăiţi de sărăcie, de nedreptate şi de autoritatea represivă a coloniştilor albi preluată de generaţiile viitoare se ciocneşte cu violenţa forţelor de ordine azmuţite de nişte conducători obtuzi, descrişi în pasaje în care metaforele, caricaturile dezgustătoare cu trimiteri la necuvântătore îmbolnăvite de metehnele (in)umane l-ar face invidios până şi pe Orwell.

Eu, o albă. Când mă gândesc la albi, ce văd? Văd un cârd de oi (nu turmă, ci cârd) mişcându-se în cerc pe o câmpie colbuită sub soarele dogoritor. Aud duduit de copite, o cacofonie de sunete care se descompune, când urechea se obişnuieşte, în aceeaşi chemare behăită în mii de inflexiuni diferite: “Eu!”, “Eu!”, “Eu!” Şi, patrulând printre ele, împingându-i deoparte cu coastele lor hirsute, greoi, cu dinţi ca de fierăstrău şi ochi roşii, sălbatici, neevoluaţii, bătrânii mistreţi grohăind: “Moarte!”, “Moarte!” Desi îmi face bine, mă feresc de atingerea albă la fel de mult ca el; m-aş feri de bătrâna albă care-i bate uşor mâna, dacă n-aş fi eu femeia aceea.

Când ultimele dovezi de altruism dinaintea finalului o fac să asiste uimită la invadarea propriei existenţe ordonate după modelul înţeleptilor antici, doamna Curren se avântă în mijlocul urgiei, alături de noul prieten învăţat cu traiul pe străzi şi de menajera ei ce nu mai vrea să-şi ţină în frâu băiatul adolescent furios pe viaţă. Barăcile incendiate din mahalaua săracilor, imaginea copiilor firavi, dar cu ştate vechi în contestarea brutală a oricărei forme de autoritate, apocalipsa din ghetouri, dezlănţuită de guvernul corupt, dispreţul manifestat de poliţişti faţă de urmaşii africanilor colonizaţi îi arată o imagine coşmăreasca a unei ţări de care se ţinuse la distanţă.

Revolta copiilor gata să se încaiere în orice moment cu adulţii, regresul la instinctele şi afectele unei vieţi primitive şi absenţa speranţei în cartierele de la periferie o fac să se întrebe dacă a trăit cu adevărat, dacă ea a cunoscut omenirea aşa cum este de fapt. Din momentul în care asistă la revoltele şi la explozia unei violenţe ce nu mai are limite, doamna Curren este zguduită de îndoieli cu privire la validitatea şi legimitimtatea propriilor concepţii despre lume şi viaţă, mereu trecute prin filtrul eruditului ce speră la salvarea lumii prin chemarea tinerilor în sala de clasă.

Are ceva prostesc, deliberat prostesc, mărginit, îndărătnic. E unul dintre acei băieţi ale căroi voci se îngroaşă prea repede, care, la doisprezece ani, au lăsat demult copilăria în urmă şi au devenit brutali, dibaci. O persoană simplificată, simplificată în toate sensurile posibile: mai rapidă, mai agilă, mai neobosită decât oamenii adevăraţi, fără îndoieli sau scrupule, fără umor, nemiloasă, naivă.

 Când îşi dă seama că nu-si mai poate salva trupul ros de boală, protagonista lui Coetzee decide să-i salveze măcar pe adolescenţii aciuaţi în casa ei pentru a scăpa de poliţie. În zadar încearcă să le deschidă ochii, să le explice rolul distrugător al războiului declanşat în numele unei cauze, al unor arme folosite în scopuri considerate a fi nobile. Ei sunt oamenii de fier ai noii generaţii. Furia lor nu poate fi topită. Fermitatea nihilistă confundată cu elanul descătuşării nu poate fi dizolvată în mesajele umaniste despre lupta prin educaţie, lăsate moştenire de părinţii antici ai filosofiei.

Doamna Curren se trezeşte la fel de neputincioasă în faţa morţii care devorează adolescenţi revoltaţi. Doar că numai în faţa morţii unor copii debusolaţi îşi strigă disperarea. În faţa propriului sfârşit anunţat de boala ajunsă în stadiul terminal apelează în schimb la reflecţii poetice despre existenţa umană, unele dintre cele mai frumoase pe care le-ai citit vreodată. Nu se vaită strident, ci evocă nişte imagini candide, simboluri vechi ale sufletului ce iese din corp sau mărturii în care luciditatea unui realism cutremurător este învelită în metafore suprarealiste referitoare la moarte. Pentru ea moartea nu este hâdă, ci plină de revelaţii. Nu o transformă într-o fiinţă minusculă, chircită şi umilă, ci îi resuscitează toate forţele. Forţa de a-şi părăsi lumea pentru a se avânta în Africa sălbăticită din ghetourile ce îi oferă un tablou coşmăresc, halucinant, al sărăciei. Forţa de a salva nişte fiinţe rudimentare, simplificate, deşi le dispreţuieste atunci când acestea aleg calea barbariei. Forţa de a înţelege că lumea ei nu mai există, că nu se mai poate face auzită într-un prezent în care nedreptatea şi rasismul ajung să fie combătute prin folosirea armelor, a ripostelor fatale.

În acest roman sensibil şi răscolitor, Coetzee reuşeşte, prin scriitura la persoana I, să te facă să uiţi că se află un autor de gen masculin în spatele romanului. Lumea doamnei Curren pluteşte în feminitate. Acea feminitate din timpurile vechi, conectată la dorinţa de a da viaţă şi de a o proteja cu orice preţ. De-ai opune hotărârii de fier ce poate avea urmări fatale acea vitalitate fluidă a existenţei fără acte de bravură grandioase, considerată adesea inutilă de către eroii revoltaţi. Îi scrie fiicei ei sperând să se reîntoarcă, măcar psihologic, la începuturile lumii, când ura nu se dezlănţuise aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud în perioada apartheidului. Îşi descrie trăirile materne şi amintirile ce alină singurătatea. Încearcă să-i apere pe cei doi adolescenţi nimeriţi în casa ei, să le oblojească rănile, să-i întoarcă din drumul spre sacrificiul adus de lupta inegală cu autoritatea. Când nu reuşeşte să apere viaţa aşa cum şi-ar fi dorit, să-şi facă auzită durerea maternă întinsă peste întreaga ţară parjolită de ură, corupţie, ignoranţă şi rapacitate, protagonista lui Coetzee se retrage în propria lume, din care aruncă nişte gânduri, impresii şi proiecţii ce oferă unele dintre cele mai puternice pasaje despre întâlnirea cu moartea. Pentru doamna Curren, moartea nu trebuie să devină un cortegiu al închipuirilor macabre, ci o scufundare în inima lumii, a omenirii greu încercate, din care să fie scoase la suprafaţă luciditatea şi compasiunea.

Epoca de fier - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here